Who knows?

2007-03-29T14:03:00.000-07:00

Vraciul

2006-03-06T13:43:00.000-08:00

argheziană de Alex Cojuhovschi

Printr-un capriciu regesc al soartei, într-o bună zi, negustorul vându atâtea sticluţe din leacul său cât dăduse toată luna anterioară. Într-atâta se obişnuise cu colbul târgurilor, cu gloata răutăcioasă de gură-cască cu buzunarele goale, întărâtaţi şi plictisiţi de spectacolul oratoric al şarlatanului, al vânzătorului ambulant de loţiuni de creştere a părului, antidoturi din venin de crotal, soluţii de virilitate şi alifii cu pulbere de aur pentru doftoricirea diferitelor afecţiuni ale epidermei, încât, în seara acelei zile, el rămase câteva ceasuri bune perplex, scotocind în memoria încă proaspătă după o explicaţie a norocului său porcesc. Şi când, în următoarele zile, fenomenul se repetă amplificat, golindu-i prompt rezerva de hapuri, vraciul încetă a-şi mai roade interogativ unghiile şi se predă dezarmat şi cu o nedisimulată satisfacţie, destinului. E drept că succesul nu se manifestase cu aceeaşi intensitate pe toată gama sa de dropsuri şi pomezi; mai precis, se concentrase cu exclusivitate doar pe una dintre pastilele sale, o bulină aurie de mărimea şi consistenţa unui nasture de cămaşă, pe care o recomanda, în funcţie de împrejurări, drept leac împotriva bătrâneţii, tumorilor, iar în ultima vreme pentru prevenirea tristeţii cronice şi alungarea nenorocului. Cu atât mai mult, această toană a providenţei fu de natură a inspira victimei sale sentimentul unei potriviri fără precedent a zodiilor, care, cu precizia acului de gămălie ţintuind musca în carton, se intersectaseră pe coordonatele persoanei sale. Certitudinea acestei conspiraţii astrale l-a însoţit până pe patul de moarte iar spectrul ei s-a prins, ca igrasia de pereţii caselor vechi, de amintirea persoanei sale în conştiinta contemporanilor.

Lunile de afaceri prospere ce urmară îi aduseră, pe lângă un morman de bani şi o trupă de discipoli devotaţi, strânşi în jurul său, şi un cârd de contestaţii şi procese din partea breslelor farmaciştilor şi medicilor. Vraciul şarlatan avu însă destul geniu pentru a nu aborda aceste provocări frontal, operând o schimbare de paradigmă care-i lăsă pe detractorii săi lătrând în uliţa goală umbra unei fantome: el îşi declină competenţa în tămăduirea bubelor şi beteşugurilor trupeşti, pe care le lăsă în grija foştilor săi confraţi. Căci, în ciuda strădaniilor sale, nu reuşise să fie un şarlatan desăvârşit, alifiile sale nefiind în totalitate lipsite de eficacitate. Moştenind de la părintele său spiţer un modest capital de pornire – hainele de pe el – cunoaşterea diferitelor ierburi şi gângănii ale pădurilor şi pustiei, a prafurilor de farmacie, precum şi întrebuinţarea lor în preparate cu proprietăţi curative, punând de la sine talentul oratoric, pe la vârsta de şaisprezece ani era deja lansat în afacerea sa ambulantă. Moştenirea părintească singură l-ar fi condus probabil, cu ceva perseverenţă, la o poziţie respectabilă de farmacist în târgul natal. Priceperea sa în meşteşugul vorbelor, îl promitea, cu ceva noroc, unei cariere de asemenea respectabile de consilier, la primăria aceluiaşi târg. Puse însă împreună, lipsa oricăror mijloace financiare atârnând şi ea greu în balanţă, îl împinseră spre meseria de vraci ambulant. Acest trecut de vindecător parţial şi escroc imperfect el îl recuză în totalitate la scurtă vreme după ce succesul său deveni o certitudine, abandonându-se cu seriozitate noii sale identităţi de chirurg al sufletului omenesc, pe care, cu excepţia unei minorităţi de sceptici, nimeni nu i-o putu contesta. Fostul vraci, lepădându-se de colecţia sa de borcănaşe şi cutiuţe, se resemnă la a exploata succesul pastilei sale aurii. Dacă procesele intentate de farmaciştii increduli şi invidioşi puteau fi rezolvate prin justa utilizare a roadelor reuşitei sale financiare, renumele său nu avu nevoie de nici un fel de stimulent publicitar, fapt ce dovedea întărit, de parcă mai era nevoie, că steaua sa norocoasă strălucea perpendicular, la maximă intensitate. Faima sa se răspândi bezmetică ca o epidemie de gripă, infecţia manifestându-se cu o virulenţă deosebită la cei cu principii aparent rezistente, sobri şi bărboşi de meserie, specialişti cu diplome în perete, patriarhi severi, cucoane verticale şi demne deopotrivă.

Deşi acţiunea pastilei buclucaşe se adresa organelor spirituale, prin definiţie invizibile şi insensibile la pipăit, rezistente la mijloacele investigative ale medicinei profane, aceasta producea şi efecte fiziologice incontestabile: o mâncârime efemeră de-a lungul şirei spinării, uneori un gol în stomac, ca cel simţit când te dai prea tare în scrânciob şi, mult mai rar, o senzaţie de sufocare însoţită de o tulburare a echilibrului. Acest ultim efect era la mare căutare şi nu puţini erau cei care pretindeau că l-ar fi trăit chiar pe pielea lor. Se auziră şi voci, din tabăra inamicilor – fireşte, care reclamau o aparentă nepotrivire: cum să tratezi cu pastile eventualele infirmităţi sau nefuncţionalităţi ale sufletului, ca pe o răceală oarecare? Astfel de critici erau cel puţin nedrepte, dacă nu răuvoitoare, deoarece ignorau intimitatea evidentă dintre trup şi suflet, probată şi demonstrată în mod aproape excesiv de-a lungul veacurilor, începând cu filozofia antichităţii, trecând prin relatările suferinţelor sublime ale călugărilor – ce erau aceste experienţe, dacă nu dovezi experimentale după canoanele ştiinţelor naturii? – din pustie şi terminând eventual cu numerosele studii ale învăţaţilor contemporani, aceia dintre ei sensibili la universul nevăzut al lucrurilor spirituale, o a patra dimensiune accesibilă numai celor înzestraţi cu har. De altfel la unul dintre aceşti oameni, posedând vederea mistică a lumii spectrale, se produse şi primul incontestabil miracol, o vindecare rapidă şi ireversibilă de o maladie fără rezolvare, care îşi îngoapă victimele îndeobşte la nici câteva săptămâni de la instalare. Evenimentul nu rămase fără urmări, declanşând o cascadă de vindecări, dacă nu tot aşa de originale, măcar la fel de definitive şi autentice.

Când escrocheria ajunse la maturitate, cu parada de vindecaţi pe post de îngrăşământ, gata să se transforme în afacere serioasă, îndeajuns de coaptă pentru a-şi împrăştia sporii în oraşele patriei, maestrul hotărî că e momentul potrivit ca secretul compoziţiei pastilei să fie împărtăşit unui grup restrâns de discipoli, ceea ce se şi întâmplă. Retras de la cârma afacerii, se putu dedica acelui lucru care, la oamenii realizaţi băneşte şi remarcabil aşezaţi social, dă expresie şi savoare vieţii: cultul propriei persoane. Prin urmare vraciul se cocoţă pe moţul unei discrete piramide a adulării, unde contribuţia presonală a adulatorului fu cuantificată în mod tacit la un singur cocoloş de ofrandă, din spirit de justeţe socială şi nedisimulată moderaţie. De la înălţimea acesteia el putu contempla apolinic prăbuşirea spectaculoasă a fostei sale întreprinderi comerciale, care se veşteji subit, ca o iederă care s-a întins prea mult şi nu-şi mai poate hrăni vrejurile. Vocile celor care trăiseră miracolul pastilei aurii protestară strident, denunţând nedreptatea; în zadar însă, zidul gros de ţărână care separa patria lor diafană de cea a urechilor la care strigau se surpă peste strigătul lor, le încleie gurile cu lut galben şi-i strivi sub bolovanii grei. Lumea continuă să se învârtească, insensibilă la nefericiţii prinşi în coaja sa, ca muştele-n dulceaţă, nepăsătoare la tropăiala creaturilor de pe cealaltă parte a pojghiţei de zahăr, ce-şi aşteptau rândul pentru a lua parte la festinul glucidic din adâncuri. În Edenul său privat, declupat de remorca vechii sale identităţi, vraciul rămase neatins, căpătând cu timpul faima unui mecena spiritual, prelaţi de vază şi liber-profesionişti proeminenţi trecându-i nu arareori pragul. Alunecarea sa spre adâncimile marelui borcan cu dulceaţă se petrecu firesc, cu pompa de rigoare, ultima călătorie a unui trup plecat în căutarea sufletului ce-l locuise cândva.

cold snack

2005-12-05T07:38:00.000-08:00

Dacă nivelul calitativ al învăţământului românesc ar depinde doar de banii investiţi într-însul, de salariile profesorilor, atunci ţările care au invesdtit cei mai mulţi bani ar trebui să aibă şi cele mai bune rezultate, ceea ce studiul PISA (Programme for International Student Assessment) arată că nu e tocmai cazul: Australia, Belgia, Canada, Republica Cehă, Finlanda, Japonia, Korea şi Olanda au cheltuit mai puţini bani dar au obţinut un scor bun, pe când SUA au cheltuit mai mult şi au avut un scor sub media ţărilor care au participat la studiu. Într-un articol din “Die Zeit”, de care am mai pomenit (Die Zeit, Nr. 46, Pisa-Fernsehen: Der dümmste Zuschauer bringt die höchste Quote), Jens Jessen punea în lumină legătura dintre criza învăţământului german (pentru Germania rezulatetele testului din 2000 au reprezentat o surpriză nu tocmai plăcută) şi cultura media, pe considerente pe care parţial le-am preluat mai jos, mass-media ca factor formator şi promotor al unui model comportamental şi intelectual (punctul 3).

În ceea ce priveşte relaţia industriei audiovizualului cu publicul său mai tânăr (şi nu numai, însă ne interesează în special măsura şi modul în care aceste influenţe se fac simţite pentru aceştia) cred că ar putea fi identificate trei aspecte:

1. În privinţa primului aspect, lăsând pentru moment alte consideraţii deoparte, ţinând cont de faptul că individul e caracterizat de o anumită rată a preluării informaţiei, un nivel maxim al fluxului informativ pe care îl poate fizic recepta, audiovizualul face concurenţă şcolii ca mediu de transmitere al informaţiei. Televizorul însuşi e un fel de conductă care îşi revarsă conţinutul de informaţie în fiecare apartament în momentul în care e pornit. Din acest punct de vedere, în măsura în care şcoala este un mediu de transmitere al unor informaţii considerate utile (cunoscute sub numele de “programă şcolară”), cutia televizorului devine un mediu concurent. Ignorând alţi posibili factori, esenţa fenomenului se lasă transpusă într-o foarte simplă (şi simplificatoare) ecuaţie liniară, de forma A=B+C, unde B reprezintă input-ul şcolar, C pe cel mediatic, iar A rata totală a informaţiei asimilată de către elev. În partea dreaptă a ecuaţiei ar putea interveni de exemplu un termen D, care ar putea caracteriza input-ul “social”; luând în considerare asemena factori, ecuaţia se generalizează, devenind de forma A = B+C+D+..+Z, păstrându-şi însă nealterată capacitatea de a descrie calitativ corect fenomenul.

2. Aspectul etic: media fiind intrinsec ne-autocritică, modelul asertiv-necritic este promovat. Cum responsabilitatea este condiţionată de capacitatea individului de a-şi evalua acţiunile, din perspectiva unui anumit set de criterii, asumarea posturii asertiv-necritice se traduce în refuzul egotist al responsabiltăţii, a auto-evaluării. Morfism: noii zeii re-creează lumea după chipul şi asemănarea lor, dând naştere unui proces de “media-morfism”. În direcţia opusă există un feedback care se realizează prin mecanismul rating-ului. Acest mecanism este prezent şi la nivelul individual: garderoba, accesoriile tehnice, look-ul, preferinţele muzicale, atitudinile etc, sunt la rândul lor mesaje care se repetă nedefinit, îndreptate către receptori, care alcătuiesc mediul social al individului. Evaluarea eficacităţii acestor mesaje, a felului în care sunt receptate, se face tot printr-un rating, succesul individului în grupul său social. Însă cuplul mesaj-rating e departe de a se substitui unui dialog, unui schimb de informaţii; mesajele sunt constituite dintr-un puzzle de obiecte gata informate, iar cel care le poartă – un fel de emiţător ambulant – e la fel deschis dialogului precum un televizor, care-şi poartă imaginile pe suprafaţa tubului catodic şi e la fel de implicat în manufacturarea lor precum e compania de cablu răspunzătoare de conţinutul ştirilor de la ora opt. Individul devine doar un mediu prin care aceste mesaje se propagă iar “alegerile” sale corespund unui zapping între diferitele canale.

3. Aspectul formativ, modelul comporamental: tipologia intelectuală promovată este caracterizată de lene mentală – evitarea efortului, superficialitate, frivolitate etc. Dintr-un deziderat, un mijloc de promovare pe scara socială, cultura alfanumerică devine o extravaganţă, o curiozitate, o “specializare”, eventual un hobby, interesant, fără doar şi poate, însă în competiţie liberă cu altele, o opţiune personală. Într-un anumit sens, televiziunea îşi confirmă menirea “eliberatoare”, în acest caz ea fiind vectorul unei “emancipări” intelectuale: câştigarea dreptului de de a fi ignorant, fără a fi din pricina asta stigmatizat social. Mai mult, dintr-o tară, ignoranţa alfabetică devine semnul dinstinctiv al noii clase emancipate, manifestând, ca orice categorie proaspăt eliberată, un anumit exhibiţionism. Făcând aceasta, televiziunea se eliberează şi pe sine: ea recunoaşte formal prevalenţa culturii scrise (alfabetice) asupra celei mediatice însă în realitate s-a resemnat de ceva vreme în rolul de învingător: eroii săi, prezentatori de ştiri, actori-artişti, cântăreţi, partygirls şi playboys, creatori de modă, fotbalişti, personaje din lumea “mondenă” şamd, sunt arhi-populari, devansând în goana caleştii scriitorii şi, să zicem, filozofii, pe firmamanet aflându-se creatorii/creatoarele de modă şi nu de cultură. Valoarea de piaţă a culturii, înţeleasă ca acumulare de informaţii, drept capacitatea superioară de a recepta, a citica, întelege şi folosi aceste informaţii (fireşte, nu e vorba de informaţii de genul celor găsite într-o carte de telefon), de a produce şi păstra capodopere, e mult mai scăzută decât cea a industriei divertismentului soft, în măsura în care acestea nu se suprapun. De aici şi “criza” culturală, procesul de descompunere al unui sistem de valori. În ceea ce priveşte cultura, aşa cum am “definit-o” mai sus, de-a lungul timpului s-a făcut, cel puţin din punctul meu de vedere, un abuz semantic, ea fiind percepută ca fiind intrinsec valoroasă, fără a fi stabilite şi un set de criterii valorice corespunzătoare. Aproape oricine a auzit de Mona Lisa vă poate spune că e o capodoperă, însă nu v-ar putea spune şi de ce, lucrurile stând la fel şi cu producţiile literare. Pe scurt, idolatrizare şi kitsch-izare – un tablou e agăţat pe perete nu pentru că îi produce propietarului prilejuri de delectări estetice de nedescris, ci pentru că-i atestă acestuia un anumit status social, o biliotecă e semnul apartenenţei la clasa intelectualiăţii şamd. Deruta micilor idolatri şi necontenita lor lamentare e de înţeles când zeii se scurg din icoane şi altarele nu mai fumegă. Nu cred că asistăm la degradarea intelectuală a societăţii, ci la înlocuirea unei culturi de masă cu alta, deoarece un aparat critic complex a fost întotdeauna doar la îndemâna unei elite. Noua cultură a maselor este tehnic superioară celei precedente, este mai eficientă, mai invazivă, mai imperativă, modele sale sunt diseminate instantaneu către milioane de destinatari. Cei care sunt cei mai atinşi de această schimbare de paradigmă sunt aceia care şi-au declarat apartenenţa la clasa intelectualităţii, dându-i acesteia consistenţă, contribuind de fapt la apariţia unui fenomen de “clasă”, fără a dispune de calităţile necesare pentru a aparţine elitei intelectuale. Vilém Flusser definea activitatea de a citi litere (1989, în textul său, “Alphanumerische Gesellschaft”) ca fiind un lux, apanajul unei elite, alcătuite din litterati, ajungând la concluzia că citim nu pentru că aceasta are o utilitate, din contră, pentru a ne discocia de dimensiunea utilitară, pentru că noile tehnici (aici se referă la tehnicile audiovizuale, mult mai eficiente în a păstra şi transmite informaţia decât hârtia) fac cititul nenecesar, inutil.

Şcoala, corpul profesoral, sunt departe de a face faţă acestei provocări, pe care probabil nici n-o înţeleg. La rândul său, învăţământul e unul de tip discursiv, proesorul predă la tablă, cu creta în mână, elevul ia notiţe, profesorul urmând să verifice print-un feedback (corespunzător rating-ului), alcătuit din diferite tipuri de testări, măsura în care informaţiile diseminate de el au fost receptate. Modelul e identic cu cel al audiovizualului, şi nici nu te ai cum să te aştepţi la eficienţă, având în vedere sărăcia de mijloace de care dispune profesorul, în comparaţie cu disponibilităţile mass-mediei. Produsele media, descompuse în milioane de pixeli, beneficiind de un întreg arsenal de captare al atenţiei şi interesului (în ciuda “plictiselii” din faţa televizorului) vor fi mereu mai atractive decât ceea ce poate “afişa” tabla neagră, într-un final nişte sărace dâre de cretă.

Majoritatea profesorilor provin ei înşişi dintr-un sistem care se imprima în conştiinţa publică bazându-se pe receptarea şi repeterea unui discurs, ceea ce are ca efect creearea unui mase de indivizi însinguraţi (Flusser, Für eine Phänomenologie des Fernsehens, 1974). Soluţia eficientă în combaterea unei culturi de masă este promovarea dialogului, de care tinerii care “clămpăne” în tastaturi (după cum îi caracteriza mai deunăzi Sorin Ioniţă în revista “22”) sunt foarte bine în stare, după cum dovedeşte explozia fenomenului chat, sau chiar a forumurilor de discuţii. Fireşte, Sorin Ioniţă avea dreptate, calculatorul nu este un scop, ci o unealtă – însă una dintre calităţile cele mai folositoare ale unui calculator este faptul că de obicei este legat la o reţea, în dialog cu alte calculatoare. Ceea ce probabil le lipseşte tinerilor instalaţi la tastaturi este o anumită rigoare mentală, exercitarea unei discipline intelectuale, care ar duce la utilizarea informaţiilor într-un mod creativ şi econom. Mediul pus la dispoziţie are însă un potenţial enorm, care cu siguranţă nu va ramâne neexploatat. Cu siguranţă însă că primii exploratori nu vor fi cei pentru care, metaforic vorbind, lumea e încă plată, oamenii moşteniţi odată cu vechiul sistem (mă refer la cei al căror profil a fost iremediabil formatat de vechea paradigmă, vârsta biologică fiind irelevantă), despre care se poate spune orice, numai că a promovat o cultură a dialogului şi a responsabilităţii nu.

flambé

2005-11-21T09:59:00.000-08:00

În ziarul german “Die Zeit” din 10 Noiembrie, un articol semnat Jens Jessen, pe tema degradării calitative a produselor media şi, respectiv, a nivelului aşteptarilor (Anspruchsniveau) consumatorilor acestor produse: “dimensiunea spectacolului creşte, conţinutul de informaţie scade, pe scurt: efortul depus pentru îndobitocirea telespectatorului are cea mai mare prioritate”, scrie el. Jessen îşi încheie articolul scriind: “televiziunea nu e şcoala unei naţiuni. Însă televiziunea defineşte, mai puternic decât celelalte medii, ceea ce trece ca fiind normal. (..) ceea ce televiziunea defineşte ca fiind normal sunt superficialitatea, slaba putere de concentrare, ignoranţa şi o gândire leneşă.” Nu ar fi nici primul şi nici ultimul jurnalist care semnalează şi deplânge acest fenomen. Exemplul e doar ilustrativ, l-am luat la întamplare, folosindu-l drept pretext textual.

Neamţul de la “Die Zeit” e de părere că televizorul nu e şcoala unei naţiuni, şi aici s-ar putea să aibă dreptate: nu e încă şcoala unei naţiuni, însă are toate şansele să devină. Mai mult decât atât, în anumite cazuri, televiziunea e şcoala unui segment important al populaţiei: pentru aceia care, deşi probabil ştiu să scrie şi să citească, din perspectiva participării lor la cultura scrisă a naţiunii, fie şi ca simpli consumatori, sunt inexistenţi, incapabili să descifreze un text, deci din punct de vedere tehnic analfabeţi. Aceştia au existat şi probabil vor exista multă vreme de acum încolo, cât timp nu se va găsi un leac ignoranţei. Însă, în comparaţie cu alte vremuri, modul ontologic al ignoranţei alfabetice e diseminat cu zel şi eficienţă de către televiziune, care îşi ia astfel cât se poate de în serios misiunea formativă, acţionând asupra subiecţilor ei încă de la cele mai fragede vârste, dând naştere unei perefect legitime culturi a maselor. Acest demers nu e întâmplător ci ilustrează un conflict ireductibil între cultura scrisă, critică, conceptuală şi cea a imaginilor, ne-alfabetică, mimetică (refuzând nevoia de a descifra, de a lectura, de a critca), cu un substrat afectiv (opunându-se celui conceptual, al textului). Pentru cei formaţi alfabetic, există încă tendinţa de a descifra, de a interpreta imaginile, de a le citi. În cazul celor care nu au un astfel de reflex critic, imaginile nu mai sunt intrepretate, ci preluate mai degrabă printr-un mecansim cognitiv mai apropiat de cel al omului peşterilor, artizan al picturilor murale, decât de cel al omului post-Gutenberg. (Aici ar putea fi amintit fenomenul graffiti, în plină desfăşurare pe zidurile metropolelor occidentale; în cea mai mare parte, aceste graffiti nu au nici un mesaj, fiind doar semnăturile stilizate ale unor anonimi.) N-aş încerca să propun aici o ierarhie strictă a celor două culturi; poate întoarcerea la imagini, la ideograme – pe care le folosim din ce în ce mai mult, vezi semnele de circulaţie – îşi are tâlcul ei. Aş face însă observaţia că această schimbare are o importanţă crucială pentru civilizaţia contemporană, care este produsul unei culturi de natură alfabetică.

Dacă în cultura alfabetică acţiunile individuale se cereau justificate conceptual, acest demers devine nenecesar atunci când folosim grila afectivă a discursului imaginlor; afectele sunt elementare, primare, nu au nevoie de justificări – una dintre cele mai des folosite mantre televizive e îndemnul: “Crede în ceea ce simţi!”. Odată cu alfabetizarea şcolarizată copilul îşi însuşeşte şi un simţ al responsabilităţii, care e o trăsătură definitorie a existenţei de adult. Prin contrast, cultura afectivă a imaginilor recurge la demersul invers, având loc o infantilizare, o întoarcere la o existenţă unde responsabiltatea dispare pentru a face loc unui univers utopic unde dorinţele noastre cele mai elementare trebuie să se îndeplinească necondiţionat şi imediat. Lumea imaginilor, a comportamentului mimetic, a exteriorizării egotiste a afectelor e una a copilului preşcolar – o lume a unor big kids iliteraţi angajaţi perpetuu într-un divertisment al jocului imaginilor, al culorilor şi formelor.

Acest text putea foarte bine să fie dedicat subiectului recentelor evenimente dn Franţa. Dacă aruncăm o privire la cheia de lectură folosită adesea de către presă, vom observa probabil imaginea infantilizată a delicvenţilor juvenili, responsabilitatea fiind în schimb pasată statului, politicilor guvernului, declaraţiilor incendiare ale ministrului de interne, imamilor radicali etc. De parcă acei tineri de 18-20 de ani ar fi nişte bebeluşi nevinovaţi, deabia ieşiţi din găoace. Cum un părinte este cel tras la răspundere pentru faptele odraslei (până la o anumită vârstă însă), la fel, în acest caz i se cere socoteală statului, The Big Daddy. Ar mai trebui poate să mai facem observaţia că respectivii tineri au refuzat şcolarizarea, care rămâne principalul vector de diseminare al culturii alfabetice. În schimb, precum un copil răzgâiat care se aruncă furios pe jos, urlând cât îl ţin plămânii, doar pentru a-şi şantaja părinţii şi a obţine jucăria preferată sau pachetul cu dulciuri de pe raftul supermarketului, sau pur şi simplu pentru a atrage atenţia asupra sa, la fel tinerii din banlieu-urile pariziene, pun foc maşinilor pentru a se face văzuţi. Automobilele în flăcări nu transmit nici un mesaj, nu intermediază nici o revendicare, deşi par a fi revendicative. Efectul lor e pur şi simplu unul vizual, fascinant, ca în multe filme de producţie recentă, un pretext pentru un exerciţiu de efecte speciale, multiplicat pe sticla ecranelor de televizor. Acţiunile lor pot fi cu greu justificate, pur şi simplu pentru că nici nu e nevoie de a fi justificate. Ele sunt expresia unei furii interioare, posibil a unei neputinţe, care nu se cere însă explicată, ci exprimată.

Încercarea de a descifra mesajul cotidian al celor câteva sute de maşini arse, ar fi deci din start o întreprindere sortită eşecului. Fenomenul e doar reflexul identitar al unei microculturi, care a găsit acest mijloc de expresie eficient şi la îndemână. E curios cum această microcultură îşi poate menţine coerenţa şi găseşte forţa să se afirme având în vedere faptul că este delocalizată în banlieu-urile din diferite oraşe; ceea ce nu ar fi fost realizabil fără aportul canalelor mass-mediei. Incendierea maşinilor e o dovadă a existenţei sale (pe deasupra, după toate aparenţele, respectivul gest stabileşte o anumită ierarhie în cadrul acestui grup social), e cartea sa de indentitate sau, mai degrabă, graffiti-ul său specific, mâzgălit în memoria publică.

Fireşte, rândurile de mai sus sunt o frustă încercare explicativă, dintr-o perspectivă, din punctul meu de vedere, neîndeajuns exploatată. Ca model explicativ e probabil insuficient, cred însă că ar putea oferi destul insight. Trăiesc cu convingerea că civilizaţia occidentală nu e pe deplin conştientă de impactul existenţial al mediaculturii. Şi aceasta din urmă nu se va opri niciodată din secreţia necontenită de imagini şi non-evenimmente pentru o meditaţie asupra modului ontologic pe care îl promovează; pur şi simplu pentru că analiza critică nu ţine de natura ei.

savarină

2005-11-02T04:55:00.000-08:00

Astăzi, în cotidianul Gândul, avem ocazia să citim o înduioşătoare pledoarie despre omul Călin Popescu Tărcieanu, scrisă de nimeni altul decât Mircea Dinescu. Aflăm cu această ocazie că nu primul ministru a dat acel telefon către procurorul general, ci a fost o convorbire, cum s-ar zice, de la Tăricean la Botoş. Aşadar, Călin, auzind probabil de la vecini că prietenul Dinu e de ceva vreme la Procuratură, a dat un telefon singurei persoane pe care o cunoştea în acea clădire, nimeni altul decât Ilie, să întrebe probabil dacă e cazul să-l mai aştepte pe Dinu la cină. Din perspectiva asta, umanizantă, nu mai inţelegem nici noi care e problema, ba din contră, gestul lui Călin e de apreciat, confirmând existenţa unei relaţii de cuplu sănătoase, aproape exemplare, am putea spune, cum mai rar întâlneşti în ziua de azi.

Şi cum nu se cade să lase spaţiul editorial nefolosit, Mircea profită de ocazie pentru a-i trage un şut maidanezului fără pedigriu Băsescu, aciuat şi el prin povestea asta, aşa, de control. Apoi degajează, face un uşor joc de picioare, ca pentru a-şi deruta adversarul, şi atacă fulgerator cu două directe, făcând sacul de box cnocaut. Cum care sac de box? Febleţea jurnaliştilor, fosta blondă de la Cotroceni!

necomestibil

2005-09-15T17:31:00.000-07:00

De la galantar, la kitsch-ul literar: dacă înainte de ’89 la alimentară, odată cu ahiziţionarea porţiei de proteine ţi se servea şi o câte o cărticică de socialism ştiinţific, în ziua de azi, în librării, odată cu porţia de păpică nutritivă pentru suflet de la Coelho, ţi se serveşte şi un parfum Avon. Ironia istoriei.

Notă: Sunt conştient de faptul că, chiar şi pe vremea comuniştilor, cărţile nu se cumpărau de la alimentară sau aprozar. Intenţia mea era de a face o trimitere ironică la conotaţia alimentară a numelui Coelho (iepure). Pe lângă asta, o cultură literară bazată pe producţiile brazilianului ar avea, în opinia mea, relativ acelaşi efect asupra sănătăţii nostre intelectuale precum o alimentaţie bazată pe parizer ca element principal l-ar avea asupra sănătăţii noastre fizice.

cartofi prăjiţi

2005-09-12T16:37:00.000-07:00

Citind textul celor doi ziarişti de la CRJI găsesc destul de potrivită caracterizarea făcută de Dinescu în editorialul său din Gândul : “naiv reportaj pionieresc despre grădina zoologică“.

Parcurgând textul întâlneşti reiterate până la saturaţie tot felul de epitete şi expresii (dinozaurii media, tabloul sumbru sub care se desfăşoară activitatea de presă din România, mascaradă mediatică, libertatea presei a fost folosită şi abuzată etc, şi asta numai din prima pagină) care creează un fundal deprimant, dar constituie în acelaşi timp şi un mesaj ideologic: patronii de presă îşi urmăresc interesul financiar (ceea ce e normal, dacă eşti patronul unei afaceri) şi şi-au vândut „idealismul“ pentru dolarii din contractele de publictate privată şi de stat. Toate astea sunt aşa de confuz amestecate de cei doi încât nici nu stiu de unde să încep. OK, să încercăm cu antinomia idealism/materialism; care e ridicolă, dacă nu ipocrită. E mai degrabă o relicvă de gândire comunistă, inserată cu o nonşalanţă candidă de către cei doi ziarişti în text. În capitalism resurse financiare înseamnă şi calitate. Imaginea asta a jurnalismului dedicat altruist muncii sale la lumina lumânării e o umbră a eroului tipic din romanele proletare din apusa epocă. Se ajunge până la a-l cita pe Ion Cristoiu care, purificat de traiul în proximitatea adevărului absolut, etern şi imuabil, ne spune despre colegii săi de breaslă: “E o mare problemă a lor că nu au ştiut să se oprească din îmbogăţire. Ca şi gazetar trebuie să ai o rezervă pentru independenţă şi atât”. Fraza nici nu mai are nevoie de comentariu.

Şi în Occident, succesul financiar al unei publicaţii depinde de nivelul de publicitate pe care îl atrage. Dacă e vorba de publicitate de stat e cât se poate de legitim să te întrebi dacă respectivii bani nu îmbracă forma unei plăţi dacă, de exemplu, în paginile unui ziar găseşti reclamă la RADET. Însă nu văd ce e nelegitim sau imoral în a atrage publicitate privată, iar cei doi le amestecă fără să clipească pe cele două. Mai mult, ne spun ei, “nu orice publictate, ci mai ales publicitatea de stat”. Asta e duma dumelor. Dacă în patru ani cuantumul publicităţii de stat a fost de 65 de milioane, asta a însemnat 16,25 milioane pe an, împărţiţi între presa scrisă şi restul mass-mediei. Ori, conform numărului revistei Capital din 24.08.2005, numai Procter & Gamble a cheltuit 65 de milioane de euro pentru publicitate, asta în primul semestru din 2005. Tot în această perioadă, presa scrisă a atras un volum de publicitate de 123,5 milioane de euro, televiziunile, cu partea leului, 1.086 de milioane, volumul brut total al pieţei fiind de 1.234 milioane de euro. Statistici pentru anii anteriori nu am găsit, însă datele astea sunt suficiente. Având în vedere că revista Capital precizează că piaţa înregistrează o creştere de 38,18% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004, e legitim să considerăm că pe anul 2004 volumul total al pieţei de publicitate s-a situat la aproximativ 1,7 miliarde de euro. Cele 16,25 milioane de euro anuale nu înseamnă nici măcar 1% din volumul pieţei. În condiţiile astea, să dai impresia că mass-media trăieşte din publicitatea de stat e o grosolănie jurnalistică.

Despre conflictul dintre WAZ şi RL am scris pe forum. Aş mai avea un lucru de adăugat: insinuarea că redacţiile RL şi EVZ ar fi fost “prelucrate” şi manevrate pentru a le creşte patronilor valoarea de piaţă prin şantaj e o jignire fără perdea adusă în masă jurnaliştilor celor două redacţii. Oricare ar fi păcatele fiecăruia dintre ziariştii respectivi, totuşi o redacţie de ziar nu e o hoardă de mineri în Piaţa Universităţii, pe care o poţi mâna precum o turmă de oi încotro vrei tu.

Se pot spune cu siguranţă destule lucruri incomode despre fiecare dintre cei 12 “dinozauri”(cum ar fi fost de exemplu cazul lui C.V.T., unde jurnaliştii au aratat o indulgenţă induioşătoare), însă epitetele globale, generalizările ilegitime, premisele falsificate, fac din articolul celor de la CRJI, oricâtă informaţie utilă ar conţine acesta, un text de un amatoricism în cel mai bun caz naiv. Informaţiile prezente în text au fost prelucrate cu ciocanul publicistic pana au luat forma unui scenariu-calapod: "In 89 libertatea presei a fost castigata, dar la scurt timp acaparata de un grup restrans de fosti – in marea lor parte fosti ziaristi in timpul comunismului. Astfel libertatea presei a fost folosita si abuzata de-a lungul ultimilor 15 ani pentru castigurile personale ale catorva gazetari." Ar mai fi multe de comentat dar eu unul mă opresc aici.

prăjitură cu nisip

2005-08-31T07:11:00.000-07:00

Ovidiu Pecican pare sa prezinte toate semnele clinice ale unui "erou de cariera", precum cei din mitologia greaca. Dupa ce si-a dezlantuit cu succes capacitatile analitice pentru a demasca odioasa politica a pungilor in supermarketurile romanesti, Ovidiu nu se culca pe lauri si isi flexeaza din nou fara zabava bicepsii intelectuali, in interesul cititorului, fireste, pentru a-si incerca puterile cu un nou bau-bau care tulbura somnul pruncilor, o adevarata hidra care ameninta linistea si bunastarea cetateanului. Nu, nu e hidra din Laerna ci hidra de la Cotroceni, mai precis strategia prezidentiala de discreditare si influentare a presei romanesti. La o adica, presa nu e fecioara cuminte, cu inalte principii morale, dedicata cauzei informarii cetateanului, ci o "femeie de lume", care petrece noaptea in patul celui care plateste si care nu s-ar da in laturi de la santaj, daca interesul o cere. Pecican se comporta ca un parinte isteric, care-si duce fiica la doctor sa-i obtina certificat de virgina pentru a dovedi ca intre dansa si tanara din filmul porno cu liceeni, scos deja la vanzare pe piata, exista doar o izbitoare asemanare, ele nefiind nicidecum una si aceeasi persoana.

Adica ceea ce noi am vazut cu ochii nu e chiar ceea ce pare a fi: nici vorba de circul jurnalistic al "ostaticilor", unde programul de evolutii la trapez al "artistilor poporului" C.T. Popescu si I. Cristoiu a tinut cap de afis. Pana si Valentin Nicolau, contestat chiar de angajatii sai, e doar o victima a atacurilor prezidentiale care incearca sa-l discrediteze, desi parca mai bine o face el insusi, cand declara suparat ca "babe uteciste si/sau securiste si activisti de partid de raion sunt sortati si pregatiti alaturi de mercenari pentru a fi gata de un desant in TVR".

Cum ar veni, daca un elev deabia reuseste sa-si balbaie lectia cand e scos la tabla, in repetate randuri, e vina profesorului, pentru ca incearca sa-l "discrediteze", punandu-i noate proaste in catalog!

E adevarat ca in povestea cu SRS presedintele pare sa fi actionat lipsit de tact. Dar de aici pana la a specula ca acest "sir de bobarnace" "aduce a miscare strategica si a indicatie adresata posturilor de televiziune" mai e cale lunga, voinice!

Se munceste din greu se pare pe santierele mass-mediei la construirea mitului presedintelui-papusar, cezaric, care incearca sa controloeze autoritar pana si ultimul bastion al libertatii, presa, iar pe Ovidiu Pecican l-au mancat degetele si a pus si el un cocolos de noroi la temelie. Cu autograf, pentru posteritate

mămăligă

2005-08-24T15:37:00.000-07:00

Mi-amintesc că atunci când am plecat pentru prima oară în Germania, am fost întrebat, mai în glumă sau mai în serios: „Acu că tot te duci în Germania, îţi iei şi tu costumul cu tine, ca să ai cu ce te îmbrăca acolo, nu?“ E foarte uşor să-l depistezi pe „ţăran“ în oraş. Foarte atent să nu facă, doamne fereşte, pantalonilor vreo cută, el e îmbrăcat în hainele sale de „duminică“, scoase de la naftalină special pentru această ocazie, speriate parcă de prea multă lumină şi agitaţie, deabia aşteptând să se întoarcă la adăpostul şifonierului.

Cam asta e şi imaginea pe care mi-o evocă domnul jurnalist Chirieac, de la cotidianul Gândul, în articolul său de astăzi. Morala articolului domniei sale poate fi rezumată în felul următor: România urma să se integreze în UE, cărţie erau deja făcute, trebuia doar să facă ciocu mic şi să zâmbească frumos, ca la pozar, urmând să se integreze în Europa pe nesimţite, fără ca măcar hoaşca să fi observat ceva, căci, ne spune domnul Chirieac, „o bună parte a opiniei publice din Occident, obişnuită deja să vadă români peste tot, nu ştie că România nu a aderat încă la UE, împreună cu restul statelor ex-comuniste“. Totul mergea ca uns, când, fatalitate, „în această vară România şi Bulgaria au făcut parcă înadins tot ce au putut să atragă atenţia Europei asupra lor“. Dacă cele două codaşe ale clasei ar fi stat cuminţi la locul lor, în băncile din fundul clasei, ar fi scăpat fără doar şi poate de repetenţă, nu pentru că şi-ar fi pregătit lecţia şi ar fi tras de un cinci, ci pentru că l-ar fi primit din oficiu, în ideea respectării planului la procentul de promovaţi.

Şi ce făcură, maică, politicienii noştri? Iaca se făcură de ruşine în faţa domnilor de la oraş, înfăţişându-se la examinare în ţoalele obişnuite: cu pantalonii rupţi şi peticiţi, murdari, cu unghiile negre de la rânitul murdăriei din grajdul politicii. Păi nu vă daţi seama, măi prostovanilor, că or să ne vadă ăştia exact aşa cum suntem? Ce impresie să-şi facă domnii europeni când află că „o nebună din România l-a ucis pe fratele Roger“, dacă „jocul aiuritor de-a alegerile anticipate, acuzaţiile nedovedite ale preşedintelui cu grupurile de interese care i-ar trage sforile premierului, remanierea făcută la cârciuma Golden Blitz şi politica externă cu licurici tranşată tot acolo“ ţin cap de afiş?

Românie – fato! – ţine-ţi fă nebunii în azile şi politicienii închişi în Parlament, măcar până ne-om integra, să nu înceapă să se spurce în mijlocul uliţei, ziua în amiaza mare!

semipreparate

2005-08-24T00:34:00.000-07:00

Astăzi, în Cotidianul, într-un articol intitulat „Capitalismul de penurie“, Ovidiu Pecican ne surprinde cu o abordare neconvenţională a temei „capitalismul românesc versus capitalismul occidental“, ajungând, după un minuţios proces de distilare şi analiză comparată, la chintesenţa acesteia: „Nu-mi amintesc ca in Occident sa fi trebuit platite pungile cu sigla magazinului.“

Dacă un lucru e gratis în România, cred că pungile de la supermarketuri sunt candidatul perfect, nici eu nu-mi amintesc să fi fost nevoit să le plătesc, dar – cine ştie? – poate lucrurile s-or mai fi schimbat de acum două luni, când am fost ultima dată în ţară. Să lăsăm o clipă deoparte generalizările gratuite în privinţa politicii pungilor în supermarketurile occidentale. Să trecem cu vederea faptul că, în general (pentru că n-am fost în fiecare lanţ de supermarketuri, ca să verific), pungile se plătesc în Germania, Aldi included, cam 10-15 eurocenţi. Iarăşi, să ne facem că nu vedem că în supermarketurile italiene şi portugheze pe care le-am vizitat (vreo patru de fiecare) pungile erau gratis (or fi fost, ce-i drept, excepţia care confirmă regula); în Spania la fel, dar acolo n-am fost decât în două supermarketuri. Sau că portughezii, în Continente, de exemplu, sigilează bagajele celor care intră în supermarket, tratându-şi clienţii, după logica domnului Pecican, ca pe nişte potenţiali infractori.

Ce mă lasă pe mine perplex e uşurinţa cu care un ziarist emite judecăţi generale plecând de la nişte detalii de o veridicitate îndoielnică, ce ţin mai degrabă de prejudecăţile autorului decât de realitate. Occidentul a devenit un fel de scuză, un fel de alibi folosit cu dezinvoltură pentru a justifica şi a da glas nemulţumirilor noastre, un mit printre atâtea altele care proliferează în cultura popualră românească, un fel de Arcadie a capitalismului aplicat. Precum şi ieri colegul său, Marius Cosmeanu – care, în povestea cu vama, infera "totalitarismul" politiţei române plecând de la faptul că poliţia de frontieră a "îndrăznit" să-l ridice de pe bancheta compartimentului pentru un control de rutină – Ovidiu Pecican face uz de imaginarul popular, pentru că experienţă empirică nu pot să o numesc. Ambele articole, şi cel de ieri, şi cel de astăzi, au o valoare didactică de nepreţuit: arată cum nu trebuie făcută jurnalistica. Puţinătatea metadiscursului, suficenţa, generalizările după ureche, clişeurile etc, nu fac casă bună cu o analiză obiectivă, pe cât posibil coerentă şi nepărtinitoare.

ruladă cu biscuiţi

2005-08-23T01:39:00.000-07:00

Aflat până acum în postura de sceptic autoproclamat şi deziluzionat, comentator neiertător al evenimentelor de pe uliţa principală, bombănind cu amar – dar cu curaj, cu spor, cu vehemenţă! – vacile portocalii ce se perindă prin peisaj, Paler se simte brusc şi inexplicabil părtaş la tragedia satului! Aveţi tot dreptul să fiţi indignaţi, stimaţi cititori! Aflăm şi de ce: nu numai că Paler a votat portocaliu dar a corupt şi pe alţii în a proceda la fel. Straşnice regrete trebuie să-l macine pe bătrânul Paler… Criminalul îşi deplânge fapta. Eu i-aş propune un pact domnului Paler: noi vă iertăm pentru greşeala făcută, circumstnţele erau atenuante. O facem dacă şi domnia voastră ne iertaţi de editorialele astea din Cotidianul. Nu de alta, dar sunt aşa de sumbre încât dau impresia unui cavou. Închis pe dinăuntru şi fără ferestre. Vă mulţumim pentru efortul de a împărtăşi cu noi, după priceperea dumneavoastră, felul în care vedeţi lucrurile, însă de data asta zicem pas. Fiecare cu drumul lui, acolo unde l-o duce. Pribegiile paleriene s-au cam terminat; ale noastre deabia încep.

Dar ajunge, să-l lăsăm pe Paler, am şi eu limitele mele.

Din şuvoiul de articole de astăzi, care de care mai îmbietoare, mi-a atras atenţia unul din Cotidianul, intitulat „Vama noua“ şi semnat Marius Cosmeanu.După cum ne dă de bănuit şi titlul, e vorba despre o vamă, cea românească. Ca unul care s-a perindat aproape de vreo douăzeci de ori prin vămile româneşti, am fost, fireşte, curios. Ei, iată ce experienţă orwelliană are de împărtăşit domnul ziarist cu noi: „socul de a fi ridicat de pe scaunele din compartiment pentru un control „de rutina“ al intregului compartiment“.

Îl înţeleg perfect. Acum un an şi ceva în urmă, intrând în ţară, tot pe la vama Curtici, ca şi dânsul, stând paşnic cu picioarele strânse turceşte sub mine – descălţate, că aşa-i frumos – pe bancheta de muşama a CFR-ului, am trăit şocul de a fi somat de către poliţia de frontieră să-mi dau picioarele jos şi să mă încalţ! Vă daţi seama, pentru o clipă am crezut că am săvârşit o infracţiune, am încălcat vreo normă conduită, ceva. „Stai frumos pe locul tău, că doar intri în România! În Germania la fel faci?“, m-a apostrofat cu o privire severă grănicerul. M-am conformat, doar nu era să mă iau în gură cu ei…

Ei, când domnul ziarist o să ajungă să se plimbe mai des pe trenurile europene, n-o să mai practice critica la grămadă de care se face vinovat în articolul de faţă. Are probabil poliţia de frontieră o grămadă de păcate pe cap, însă faptul că şi-au permis să ridice „un compartiment întreg“ în picioare, pentru un control „de rutină“ nu cred că intră la categoria asta. E oarecum deplorabil să vezi un ziarist criticându-i pentru faptul că şi-au făcut meseria. Însă şi pe la gazde mai civilizate practicile astea sunt la ordinea zilei: la graniţa dintre Elveţia şi Germania au venit de trei ori cu câinele prin compartimente, iar unii au trebuit să-şi desfacă bagajele, ungurii au căutat un vagon întreg, scotocind fiecare colţişor, iar în 90% din cazuri, văzându-mi paşaportul românesc, grănicerii mi-l verifică pe loc, prin computer sau prin telefon. Ba chiar elveţienii (iar ei, bată-i dumenzeu să-i bată) mi-au studiat de vreo două ori paşaportu cu lupa în şedinţe de aproape zece minute bune, de parcă nu se mai săturau să se tot uite la poza mea!

Aştept un editorial în care vreun alt distins jurnalist, neîmpăcat fiind cu compromisurile de ordin estetic, să se ia de felul în care le stă grănicerilor şapca.

P.S. Avem şi veşti bune. O cunoştinţă de-a mea, care s-a întors ieri din România, venind cu autocarul, mi-a spus că nimeni n-a mai cerut de-acum obişnuiţii 5€ la tranzitul spre pământul făgăduinţei.

varză acră (foarte acră)

2005-08-16T11:07:00.000-07:00

Traian Băsescu a devenit pentru Octavian Paler ca un fel de eczemă la care acesta nu se poate abţine să nu se scarpine zilnic. După ce şi-a dat consecvent în petec cu seria de articole închinate relaţiei indecente şi imorale dintre preşedinte şi Constituţie, pentru a o abandona (temporar, până îl va vizita din nou zâna cea bună a inspiraţiei sau până când cititorii săi cu memorie mai scurtă şi-or fi şters-o din minte ) pe marginea şanţului publicisticii româneşti, Paler revine în forţă prezentându-ne noua colecţie de injurii antiprezidenţiale.

Fiţi fără griji, Paler nu e un detractor al preşedintelui, o spune chiar el, între două invective. Grosolan, demagog, intrigant, politician dubios, mânuitor abil de ghioagă pe scena politică, toate astea nu sunt decât nişte alintături adresate persoanei prezidenţiale. Aşa, ca între prieteni, lui Paler îi zvâcneşte din când în când piciorul şi îi proiectează bombeul drept în testiculele prezidenţiale. Simbolic, fireşte, că doar atât aşteaptă SPP-ul.

Dar de data asta Paler nu se mai mulţumeşte cu obişnuitele luări de poziţie antiprezidenţiale. El a simţit nevoia să meargă mai departe, direct în miezul putred al problemei. Care se nimereşte să fie tocmai electoratul lui Băsescu. Mergând pe ideea că Băsescu, ca un sincer demagog ce e, speculează fluctuaţiile electorale de popularitate şi reuşeşte să se cocoaţe ba pe scaunul de primar general, ba pe cel prezidenţial, Paler îşi ia de fapt avânt pentru a administra un şut, cu toată priceperea sa stilistică, direct în testiculele celor care l-au votat pe Băsescu, printre care, întâmplător, mă număr şi eu. Tot simbolic şutul, fireşte.

Ei, îl informăm pe domnul Paler pe această cale că n-am luat deloc alegerile ca pe un bâlci. M-am dus până la mama dracului să votez, cum au făcut şi mulţi alţi români din Diasporă. Unii au călătorit sute bune de kilometri cu familia în spate, pierzând o zi întreagă, plătind sute de euro sau dolari pe bilete de tren sau avion numai să voteze. Am luat democraţia foarte în serios, să ştii tataie. Dacă matale crezi că tocmai electoratul Alianţei e format din proleţi duhnind a bere şi cu resturi de mici printre dinţi, aburiţi de profunzimile analitice ale titanilor „ştiristicii“ româneşti, servite reci de pe sticla ecranului de televizor, eu zic că ai greşit coada atunci când ai mers la vot. Te-ai aşezat prost, aia’ era cea pentru PRM. La cozile portocalii erau în general tineri, cu mucii încă la nas şi cu ceva speranţă-n dânşii. Nu, nu era o promoţie la Coca-Cola.

ghiveci

2005-08-12T15:35:00.000-07:00

În editorialul său de astăzi domnul Octavian Paler face ce n-a făcut în celelalte: încearcă să aducă argumente, aşa cum ştie dânsul, în favoarea tezei sale, care poate fi rezumată prin propoziţia: “preşedintele Băsescu foloseşte Constituţia drept cârpă de şters ghetele.“ Teza asta o cunoaştem încă de când era mică, cu vreo 4-5 editoriale în urmă, o referire fugară la necuviinţele prezidenţiale faţă de gingaşa Constituţie, la paisprăzece ani neîmpliniţi ai acesteia. Uite însă că în ultimele două texte a crescut ca Făt-Frumos din poveste, umplănd încetişor spaţiul editorialului. Era şi timpul.

Articolul de astăzi are şi ceva umplutură, se pare că ne paşte un foileton. Ardem de nerăbdare ca la fiecare articol al domnului Paler să aflăm ce a mai făcut Băsescu cel rău cu Constituţia şi sperăm că povestea o să se sfârşească cu bine, Constituţia găsindu-şi adevărata dragoste, care o va salva din mâinile marinarului chelios.

Bun, dar să ne întoarcem la oile noastre. În episodul de astăzi Băsescu s-a purtat foarte urât cu rudele primare ale Constituţiei, pesedişti simpli din Primăverii. I-a făcut în toate felurile, corupţi, mafioţi, chiar a mers până acolo încât a rostit the unspeakable, spunându-le "comunişti", o insultă foarte gravă în lumea nomeclaturiştilor răspopiţi. Aceasta a întristat-o pe Constituţie foarte tare, căci ea ţine la toţi, fie ei pesedişti sau muncitori în uzinele patriei, mici sau mari, bogaţi sau săraci, blonzi sau bruneţi, cu numai patru clase sau cu educaţie superioară, cu telefon mobil sau nu, mâncători de seminţe de floarea soarelui sau de bostan… Gata, m-am potolit. Pentru cititori, să redăm una dintre scene:

„Păi cum, dacă ne-am plătit beletu?“, au strigat speriaţi în cor pesediştii când Băsescu i-a ameninţat că îi dă jos din trenul al cărui mecanic şef tocmai fusese ales.
„Las’ că o să verificăm noi beletele alea!“, le răspunse ameninţator El Presidente, cu Constituţia plângând în hohote alături.
„Uite ce părinte autoritar eşti!“, îi ziseră pesedeii.
„Plânge biata fată de ţi se rupe inima! O ţii închisă în casă, n-o laşi să mai iasă şi ea să mai cunoască lume nouă… n-ai nici un drept să ne interzici să ne mai întâlnim cu ea!“
„Da, da, abuzează de funcţie pe faţă, cezarism, ce mai!“, strigară nişte călători din spate.
„Bă, una vă spun, staţi cuminţi că vă trimit la clasa a II-a, sau, şi mai rău, acolo unde v-ar fi de fapt locul, la vagonul de bagaje!“, le spuse El Presidente, întorcându-se spre ei.
La asta certăreţii din spate tăcură şi îsi văzură în continuare de jocul de table.
„Eşti un incompetent şi un demagog!“, ziseră pesedeii.
„Îti arde de verificat biletele când afară plouă torenţial“, îi spuseră indignaţi.
„Un cabotin!“ strigă un pierde-vară câteva rânduri mai incolo, dar la chestia asta pesedeii nu ziseră nici da nici ba, întrebându-se din priviri ce-o fi aia „cabotin“.
„Uite ce e, continuă Băsescu, aţi blocat coridoru cu bagaje, călătoriţi câte zece pe acelaşi bilet, mi-aţi mituit controlorii ca să închidă un ochi, staţi cu mâna pe frâna de urgenţă şi mi-aţi oprit trenul de câte ori aţi vrut voi, aţi dat pasageri jos, i-aţi încăierat între ei, aţi rechiziţionat toaletele numai pentru uzul vostru personal şi umblaţi cu nişte bilete suspecte! În prima gară o să ne dăm jos şi o să le verificăm!“
„Huo! Incompetentule! Tătarule! Faţa de borcan! Circarule!“ îi strigară pesedeii în timp ce se îndrepta spre locomotiva lui.
„Cabotinule!“ se mai auzi o voce stingheră din spate, în timp ce El Presidente închidea uşa cabinei în urma lui.

Pentru că domnului Paler îi plac trimiterile la „clasici“, să reamintim şi noi unul, autorul unui text cu care cred mai toţi am vaut de-a face: „Puiul“, al lui Alexandru Brătescu Voineşti. Cum facem domnule Paler, rămânem să păzim puiul olog, sacrificându-i pe ceilalţi, sau facem precum prepeliţa? Sau dumneavostră n-aţi fost expus, precum noi în copilărie, acestei dileme? Dacă aţi şti câte lacrimi ne-au smuls rândurile acelea… dar am învăţat morala. Noi nu vrem să ne ducem la fund de gât cu pesedeii şi cu cei care au votat cu ei.

Dar ne-am amuzat urmărindu-vă giumbuşlucurile stilistice: la o adică, dumenavoastră aţi crezut în Băsescu, văzându-l ca un „berbece un impotriva sistemului ticalosit“, cum chiar dumneavoastră spuneţi. Probabil aţi votat, ca şi noi, cu el, tocmai pentru asta. Şi hopa!, când îi ia de rever pe pesedei şi spune „între mine şi PSD e o prapastie imensă, de netrecut“, săriţi ca ars, păi nu se poate, nu e preşedintele tuturor? Vă scapă din vedere un detaliu: în momentul în care Băsecu ar face primul pas pentru a trece respectiva prăpastie, el încetează a fi preşedintele nostru, al celor care l-au votat. Pasul ăsta n-o să-l facă, cine e nebun să se arunce într-o prăpastie?

Cabotin aţi spus? Cabotin să rămână! Cine spune ăla e!

mistreţ în sânge

2005-08-12T13:48:00.000-07:00

În numărul de astăzi al Jurnalului Naţional, la secţiunea „Opinii politice“ apare un text semnat Adrian Năstase în care, cu retorica cu care ne-a obişnuit, fostul prim-ministru şi şef de partid face o critică nemiloasă a celor opt luni de guvernare. Să întreprindem împreună un tur al articolului…

„Ceea ce se petrecea cu un secol si mai bine in urma intr-o piesa de teatru cu actiunea plasata "in capitala unui judet de munte" a ajuns sa se petreaca astazi aievea, la cel mai inalt nivel si chiar in capitala Romaniei. Ma refer la politica bazata fatis pe santaj“, scrie Adrian Năstase.

Nu ne e prea clar dacă ăsta e un lucru bun sau rău. În definitiv, timp de cinsprezece ani buni ne-am obişnuit cu politica bazată în mod ferit pe şantaj, cu bucătăria întunecoasă a politicii foşgăind plină de gândaci de diferite culori, cu dosare păstrate sub cheie în mausoleele securiste de scarabeii auriţi, servitorii de nădejde ai sacerdoţiilor social-democraţiei româneşti. Şi asta se petrecea mai ales la cel mai înalt nivel, în special în capitala României.

„Opt luni i-au fost de ajuns lui Traian Basescu pentru a transforma definitiv viata politica damboviteana intr-o comedie de bulevard neasfaltat.“

Ah, Adriane, cât te-ai schimbat! Mai deunăzi vorbeai aşa de frumos de preşedintele republicii, de ţi se rupea inima văzând cu câtă măiestrie le aşezi din condei: „Am găsit în operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu o stălucită fundamentare şi argumentare, în măsură să afirme cu putere o contribuţie proprie, de excepţională importanţă, a gândirii româneşti la înţelegerea, dezvoltarea şi aprofundarea sensului profund umanist al marilor valori ce reprezintă de fapt adevărate jaloane ale evoluţiei civilizaţiei contemporane.“

Dar apuse sunt vremurile când "jalonai" în „Tânărul leninist“, acu’ trebuie să te mulţumeşti cu ceva mai pragmaticul şi mai puţin revoluţionarul cotidian „Jurnalul Naţional“. Eh, să mergem mai departe…

„Niciodata in istoria moderna a Romaniei, seful statului nu l-a santajat public pe seful Guvernului!“, ne spune Adrian.
Ei, aici nu putem să nu-ţi dăm dreptate: pe 24 septembrie 1991, când minerii sub conducerea lui Miron Cozma au debarcat guvernul Roman, nu se putea vorbi de şantaj public; atunci Iliescu, fără fandoseli, a folosit public bâtele, pardon, pârghiile specifice funcţiei prezidenţiale, aşa cum a înţeles-o dânsul.

„Cine conduce tara asta? Si spre ce? Traian Basescu vrea sa o conduca. Dar nu asa cum scrie in Constitutie, ci asa cum vrea el.“ Curios că ai adus vorba, Adriane. Nu ştiu cum se face da’ chiar astăzi, în România Liberă, ni se povesteşte cum tovarăşul Ion Iliescu, preşedintele liber ales prin votul liber exprimat a 85% dintre alegători, a dirijat cea mai sângeroasă dintre mineriade. Curat constituţional!

Aşa e, nu e încă totul pierdut. Băsescu nu şi-a adus încă minerii. Bună dimineaţa circ, la revedere linişte. Era şi timpul să vă tremure şi vouă o ţâră osânza în Armani-uri.

Pagină realizată cu neprecupeţitul sprijin al tînărului tovarăş-autor ADRIAN Năstase

Ghena mov

2005-08-10T19:48:00.000-07:00

Ghena mov te-ntâmpină supusă, ca un covor roşu ce respectă eticheta întâlnirilor oficiale, la nivel înalt. Te ia în primire din punctul unic unde bulevardul se află la cea mai mică distanţă de blocul tău: e plasată cu cap, un cap în care rigoarea matematică se pupă cu cel mai sincer sentiment de bineţe: "bine-aţi venit, suntem bucuroşi de oaspeţi."

Ghena mov e un început de drum, o promisiune a unei revederi cu prietenii sau cu familia; e sfârşitul unor drumuri ocolite, al fugii ruşinoase din calea câinilor care, de la o vreme, sunt toţi potenţiali agresori, urmăritori, sau cel putin agasanţi spioni ai manifestărilor tale caline faţă de prieteni, în plină stradă.

Ghena mov e o invitaţie, un clin d’oeil adresat numai celor iniţiaţi. “Păşeşte mai departe, fără frică.” Ea te readuce în lumea vecinilor, a covoraşelor de şters pe picioare, cănd intri iîntr-o “casă de om”, a mirosurilor eliberate de sub capacul opresiv al oalei de pe aragaz şi roite pe casa scării- singurul loc unde se pot îmbârliga unele cu altele, fără obraz, ca acasă la mama lui Wotan- dracul impieliţat.

Ghena mov e blazonul cartierului nostru: musteşte de noţiuni europene, cum ar fi salubrizare, simţ civic, respectarea ecositemului, dar sarea şi piperul îi vin din însăşi simplitatea sa: ghena mov e, nici mai mult nici mai puţin decât o ghena de plastic, dreptunghiulara şi mov. Şi cu capac prevăzut cu mâner. Toate elementele care o alcătuiesc sunt nesofisticate, reciclabile, uşor de manevrat. Culoarea mov îi confera ghenei noastre acea substanta de nereciclat, irepetabila, unică, diafană şi sensibilă la transcendent. Nu e movul funebru care să te ducă cu gândul la fanare, descompunere şi descumpanire. E movul fauvistilor, al avangardei civice, al cultivării interesului pentru mâţele de rasă europeană; e movul care distruge şobolanii prin depresie si binedispune pensionarul trezit din reflex cu noaptea-n cap, să prinda un loc la o inexistentă coada la lapte. E semnul schimbării în bine, al laptelui în pungă de plastic si al cutiilor de Whiskas.
Ghena mov domneşte în faţa blocului, unde se-adună seara colocatarii să discute la o mână de seminţe.

friptură de iepuraş

2005-08-10T14:56:00.000-07:00

Coelho, scriitorul universal

Jurnalul Naţional, "A doua jumătate a formulei", de Tudor Octavian: „Coelho e un exemplu de scriitor foarte bun, cum sunt atatia altii, promovat insa ca mare scriitor, ca autor de insemnatate universala de sistemul publicitar al lumii in care traieste si scrie.“

Să încercăm altfel: Coelho e un idolatru de duzina foarte vandabil, citit si câteodată adulat de cei care au creierul prea anesteziat pentru a-şi măsura puterile cu o carte de calitate. Un singur lucru nu-i poate fi refuzat lui Coelho: recunoaşterea succesului său de piaţă. Dacă criteriul de evaluare e succesul comercial, atunci da, Coelho e un mare scriitor. Însă a spune că e un scriitor foarte bun e cel puţin o necuviinţă.

Bomboana de pe tort, în forma unui scurt editorial în Ziua, semnat Ioan Groşan, din care aflăm următoarele:

Meci în doi, transmis în direct pe OTV, între Mitică Dragomir şi Gigi Becali:
M.D. - "Tu vorbesti, ma, care n-ai citit in viata ta o carte?"
G.B. - "Ca parca tu ai citit..."
Si-aici, ca proba imbatabila de lectura pentru Mitica, e invocat Coelho, cu "Razboinicul luminii".
"Ei, - zice inexorabil pastorul si exegetul Gigi - de-astea asa, mai subtirele, am mai citit si eu!"

Deşi în cele din urmă şi domnul Groşan îşi aduce tributul insignifiant pe altarul gloriei coelhiene, găsindu-l pe providenţialul scriitor prea la înălţime pentru o şuetă belicoasă între doi mici şi o bere pe OTV, eu vă propun să faceţi abstracţie de această pardonabilă stângăcie şi să vă imaginaţi discuţia dintre cei doi, M.D şi G.B., decurgând în felul următor:

M.D. - "Tu vorbesti, mă, care n-ai citit in viaţa ta o carte?"
G.B. - "Că parcă tu ai citit..."
M.D. – „Hai, că te-am făcut la faza asta… eu am citit toate cărţile lui Márquez…“
G.B. – „ Ce nu spui aşa bă, Márquez am citit şi eu, mi-a plăcut în special „Toamna patriarhului“, care e ca un poem…“ răspunde Gigi, cu fiecare coardă a poetului dintr-ânsul vibrând.
M.D. –"Mie mi-a plăcut mai mult „Un veac de singurătate“. Halucinantă, un vis nebun, n-am putut s-o las din mână. Dar de „Dragostea în vremea holerei“ ce zici?“

Coehlo a devenit un paspartu de plastic aurit pentru toţi cei care - prin imprejurările nefericite ale sorţii - sunt, din punct de vedere al bagajului cultural, nişte ciobani şi ciobăniţe.

carne fezandată

2005-08-09T13:59:00.000-07:00

Un lucru nu i se poate reproşa lui Octavian Paler: că nu este consecvent în atacurile sale antiprezindenţiale. În definitiv n-ar trebui să fim răi, Paler era dator cu un răspuns, când chiar în redacţia ziarului unde-şi publică textele s-au pus la cale trei editoriale în contextul cărora acuzaţiile de neconstituţionalitate aduse de acesta preşedintelui Băsescu devin ridicole. Prin urmare, ne aşteptam într-adevăr la un răspuns, dar poate nu chiar la mostra de compunere dezlânată şi pe alocuri chiar hazlie din numărul de azi al Cotidianului.

Pentru cei care sunt chiar nuci de cocos, Paler a mai repetat de câteva ori, să le intre bine în cap: „lui Traian Băsescu nu prea-i pasă de Constiţutie“, „Basescu, incălcând o Constituţie pe care a jurat“, „n-ar trebui, oare, ca măcar presedintele României sa nu fie „mai presus de lege” ş.a.m.d. Bun, repetiţia e mama învăţăturii.

OP: „Intr-o carte extraordinara pe care o recitesc acum dupa sase decenii („Cultul eroilor”), Carlyle spune, apasat, ca toti cei care au indoieli trebuie sa taca, sa nu scoata o vorba despre dubiile lor, pana ce vor fi in stare sa le transforme in afirmatii sau negari. Altfel spus: sa creada in ceva.“

Vă propunem o abordare mai pozitivistă, domnule Paler: cei care nu sunt în stare să-şi transforme îndoielile şi dubiile în argumente înfipte în realitate să tacă. Altfel spus: să poată demonstra ceva.

De credincioşi e plină lumea. Indivizi aparent întregi la minte cred ca Pământul e plat, oameni cu cunoştinţe de fizică mai solide decât ale dumneavoastră cred că acelaşi Pământ a fost creat acum 6000 de ani, bazându-se pe genealogiile bilbice. Ne-aţi arătat până ne-a ieşit pe nas că credeţi sincer că Băsescu a încălcat Constituţia. Zău, nu mai era nevoie de încă un editorial în care să ne repetaţi lucrul ăsta. E în definitv dreptul dumneavostră să credeţi ce vreţi. Dacă vreţi însă să ne mai şi convingeţi de faptul că bruma dumneavoastră de certitudini, pe care le afişaţi de altfel cu o dezinvoltură şi insistenţă curat nesceptice, sunt şi adevărăte, va trebui să ne aduceţi şi argumente.

Le aşteptăm în numărul următor.

brânză cu ceapă

2005-08-08T01:50:00.000-07:00

Să râdem cu SRS în Ziua de luni, 8 august 2005, vizionând împreună comedia reţinerii paşapoartelor.

SRS: „Un stat totalitar, politienesc, este prin definitie acela care nu intelege adevarul elementar ca se afla in slujba cetateanului.“

CT: „Cee, am depaşit viza?!! Cine mă, eu? Şi ce te freacă pe tine grija ce am făcut cu viza mea? Ce, am mâncat din aceeaşi farfurie? Cum adică îmi ridici paşapaortul? Bă garcea, tu nu ştii cu cine vorbeşti! Bă, tu habar n-ai mă amărâtule, că daca-i şti ai intra în pământ de ruşine, băi coate-goale ce eşti! Ce lege bă faţă de bordură, tu lucrezi pentru mine bă, vezi că acuşi zbori… Hai, valea, de data asta te-am iertat, înţeleg că ai familie şi copii, că oameni suntem şi noi“…

SRS: "A existat in acest sens un pact tacit intre statul roman si cetatenii sai."

Pino: Asta aşa e, aici ai dreptate. Primul se făcea că aplică legea, cetăţenii că o respectă. Şi aşa toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Sau până când statul, într-un acces de iraţionalitate, a decis să aplice legea. Netrebnice vremuri trăim!

SRS: "Confiscarea pasapoartelor este ilegala pentru ca este anticonstitutionala."

CT: "Bă garcea, şi incă ceva: hit dă book, stupid! Vezi mă că nu ştii nimica, eşti varză, e neconstituţional să-mi ridici paşaportu bă, ce vă-nvaţă ăia acolo? Hai, pune mâna pe carte, că nu de asta vă plătim, să mâncaţi seminţe pe graniţă şi să scuipaţi cojile la unguri!"

SRS: "Si iata o intrebare cheie de natura poltica: oare de ce parte sta presedintele Traian Basescu, "garantul Constitutiei" si al "demnitatii romanilor"?"

CT: "Şi io mă-ntreb de ce parte stă Băse, da’ nu în chestiunea paşapoartelor, ci relativ la problema aia, de zice ăia ieri în Evenimentu’, cu verginele, că nu vezi că arde ţara, nu mai sunt vergine, rămânem fără vergine. Păi frate, dacă el e garantu’ demnităţii românilor, cum zici matale, şî tot el zice „să trăiţi bine“, oare de ce parte stă, nu vezi că ne minte pe faţă?"

Legendă:
SRS – Sorin Roşca Stănescu
CT – Cetăţeanul turmentat

why hens don't fly

2005-08-06T15:28:00.000-07:00

Two precious little diamonds. I didn't even dream that such beautiful things exist.

Welcome to the Institute for Creation Research
We believe God has raised up ICR to spearhead Biblical Christianity's defense against the godless and compromising dogma of evolutionary humanism. Only by showing the scientific bankruptcy of evolution, while exalting Christ and the Bible, will Christians be successful in “the pulling down of strongholds; casting down imaginations, and every high thing that exalteth itself against the knowledge of God, and bringing into captivity every thought to the obedience of Christ” (II Corinthians 10:4,5).

Flat Earth Society
The Flat Earth Society was an organization based in Lancaster, California which advocated the belief that the Earth is not a sphere but is flat (see flat Earth). No other modern religious fundamentalists have published support for this belief, and scientists universally reject it. This exposed the society to much outside ridicule and made it a popular metaphor for dogmatic thinking.
Source: Wikipedia

Boris Pasternak's Safe Conduct

2005-08-06T07:49:00.000-07:00

“Three years went by and it was winter out of doors. The street was foreshortened by at least a third with twilight and with furs. The cubes of carriages and lanterns sped along it silently. An end was put to the inheritance of conventions interrupted even before this more than once. They were washed away by the wave of a more powerful right to succession- that of personalities.” (page 15)

"I shall not describe this, my reader will do that for me. He likes fables and horrors and looks upon history as upon a tale which is continued without end. It is impossible to tell whether he wishes the tale to have a reasonable conclusion. He likes those places best beyond which his walks have never extended. He is submerged in prefaces and introductions but life opens for me only in the place where he is inclined to balance accounts." (page 16)

"This has been experienced by everyone. Tradition has appeared to us all, it has promised us all a face, and it has fulfilled its promise to us all in different ways. We have all become people according to the measure in which we have loved people, and had occasion for loving. Tradition, hiding behind the nickname of the medium in which one finds oneself, has never been satisfied with the compound image invented about it, but has always sent us someone of its most decisive exceptions. Why, then, has the majority passed away in the guise of a blurred generality, barely tolerable and bearable? It has preferred the faceless to faces, frightened by the sacrifices which tradition demands of childhood. To love selflessly and unconditionally, with a strenght equal to the square root of distance is the task of our hearts while we are children.” (page 18)

Gogoşi simple

2005-08-05T16:27:00.000-07:00

De serviciu la prăvălia Gândului, maestrul patiser Chirieac ne îmbie astăzi cu o nouă reţetă de gogoaşă.

Ingredientele:
– 3000 de români, de preferat amărâţi şi rupţi de muncă; dacă nu rezistaţi tentaţiei unei reţete cu succes garantat, adăugaţi „oameni plângând, disperaţi“.
– o patrie, de preferat scumpă, ca în sintagma „scumpa noastră patrie“, culeasă exact la momentul potrivit, în anotimpul potrivit, pre-integrare
– un guvern, incompetent şi pus pe rele, sau eventual, la alegere, un vârf de lingură din „furia autorităţilor“.
– UE, pe post de inhibitor; un igredient-cheie – altfel riscaţi ca aluatul să se umfle fără măsură şi să dea pe-afară, murdărindu-vă toată bucătăria. Ingredientul UE trebuie presărat foarte puţin, aproape deloc, la începutul procesului, pentru a nu inhiba excesiv integrarea fictivă; însă pe măsură ce timpul de coacere se apropie de sfârşit adăugaţi-l in mod discretionar, după cum o cere situaţia.
– caniculă sau inundaţii, după posibilităţi.

Mod de preparare:
Se iau cetăţenii şi se adaugă în patrie, în care în prealabil s-au distribuit uniform guvernul sau autorităţile. Autorităţile nu vor permite absorbirea întregii cantităţi de cetăţeni, ele acţionând ca un filtru selectiv: numai anumiţi cetăţeni vor intra, asigurând astfel o pătrundere treptată a cetăţenilor. De menţionat că o concentraţie sporită de autorităţi, în combinaţie cu UE, vor da o notă mai agresivă compoziţiei dumneavoastră, de aceea vă recomandăm să amestecaţi cu grijă. Puneţi la copt, dacă dispuneţi de caniculă. Amestecaţi cu apă, dacă aveţi numai inundaţii la îndemână şi lăsaţi la prins. Puneţi la fiert, dacă aveţi de amândouă.

Şi, într-un final, ingredientul maggic, o surpriză pe care am rezervat-o celor care au avut răbdarea de a ne urmări până la sfârşit: adăugaţi o fugară referire la Băsescu. Ce legătura are asta cu compoziţia noastră? Nu-i nevoie să întelegeţi, doar v-am spus că e MAGGIC.

M-a lăsat perplex linia argumentativă a domnului Chirieac. Adică UE, îngăduitoare faţă de România precum o mămică faţă de plodul care face pipi pe covorul din sufragerie, în vremea regretatei guvernări PSD, când oricine trecea graniţa când şi cum vroia, deşi formal ar fi trebuit să li se ridice paşapoartele, conform legii, ei bine, această UE s-a făcut acum urâtă şi rea ca mama vitregă din poveste, avansând nişte pretenţii absurde faţă de ţâncul retardat care la vârsta de 15 ani deabia învaţă să se lege la şireturi pentru că, speculează domnul Chirieac, „de vină ar putea să fie politica prea „atlantistă”, cum o numea Le Nouvel Observateur, a preşedintelui Băsescu“.

Ah, amarnică e răzbunarea UE pentru umilinţele îndurate din partea marinarului!

Reţetă pentru un sufleu tuflit

2005-08-04T16:38:00.000-07:00

În numărul Cotidianului din 29 Iulie 2005 , Octavian Paler ne răsfăţa cu un auto-perdaf cu valenţe introspective, meditând asupra conceptului de „subiectivitate onestă“. Din perspectiva celor scrise de dânsul atunci, am vrea să-i respectăm întocmai dorinţa explicit exprimată şi să nu-l lipsim de „şansa de a înţelege ce a greşit“.

Faptele.

Pe data de 2 august 2005, sub pretextul unui editorial intitulat „Turnul de control“, numitul Cristian Pîrvulescu, editorialist la ziarul Cotidianul, săvârseşte infracţiunea de vătămare corporală gravă, agresând cu sălbăticie, în nenumărate rânduri, un Caltaboş Mediatic (mai pe scurt, CM), pe numele lui „Preşedintele Băsescu violează Constituţia!“. Potrivit procesului verbal întocmit, CM a primit lovituri grave în puncte vitale, după şase paragrafe pierzându-şi cunoştinţa printr-un knock-out. Numitul Cristian Pîrvulescu îşi recunoaşte fapta şi pledează „vinovat“ .

Pe data de 4 august 2005, un desant alcătuit din doi editorialişti de la acelaşi Cotidianul, pe numele lor Cristian Ghinea şi Sever Voinescu, l-a abordat pe sus-numitul CM în vederea administrării loviturii finale; care nu a venit nici ea decât după o serie de maltratări gratuite, incalificabile. Au fost indentificate şi corpurile delicte, sub forma articolelor 84, 80 – aliniatul 2, şi respectiv 72, din Constituţia României. Faptele infracţionale ale celor doi fac obiectul dosarelor „Există un mod constituţional de a trage apa?“ şi „Echilibristica echidistanţei la români“.

Ancheta ulterioară a dezvăluit existenţa unor legături strânse între Octavian Paler şi victima CM, după cum reiese din indexul dosarului: pe 2.08.2005 („[..],Traian Basescu, îşi cam şterge pantofii cu Constituţia pe care a jurat [..]„ , pe 29.07.2005 („N-am prevăzut că toţi preşedinţii României vor jura pe Constituţie şi vor deveni, după aceea, sperjuri, incălcând-o.“), 26.07.2005 („[..]să-i comunice d-lui preşedinte, când se revărsa peste malurile Constituţiei.“). Cercetările sunt în curs de desfăşurare.

Având în vedere acestea, ne aşteptam ca articolul de astăzi să fie ori un perdaf binemeritat tras celor trei obrăznicături de editorialişti, colegi cu domnul Paler, în care acesta să demonteze bucată cu bucată argumentele găunoase ale celor trei, ori o recunoaştere a faptului că că a pus botul la cele rumegate şi răsrumegate de colegii săi analişti liber zburdători prin lunca presei noastre naţionale, aceasta fireşte, cu cuvintele sale, pentru că nu ne aşteptăm ca un intelectual de statura domnului Paler să folosească cuvinte frivole, ca de exemplu „analişti“.

Nutrim speranţa că domnul Paler ştie să facă diferenţa dintre o „părere“ şi o opinie argumentată si coerentă.

Cât despre îngrijorarea exprimată de dânsul în articolul de astăzi, anume că reputaţia de sceptic ar dăuna succesului „îngrijorărilor“ exprimate de domni-sa, ţinem să îl liniştim, cel puţin într-o privinţă: după cum decurg lucrurile la momentul actual, domnia-sa îsi va păstra mai degrabă reputaţia de a nu fi scăpat nici un prilej, în fiecare dintre editorialele sale recente, de a arunca un ou clocit sau o roşie stricată în direcţia preşedintelui Băsescu, mai degrabă decât cea de sceptic.

Deşi am vrea foarte tare, ca şi dânsul, să ne înşelăm.

P.S. Ştire de ultimă oră: deşi în urma faptelor criminale ale celor trei editorialişti, relatate mai sus, victima CM părea să fi subcombat definitiv, martori oculari au raporatat recent prezenţa acesteia în mai multe locaţii. Aceiaşi martori au constatat şi persistenţa unui miros pestilenţial, de hoit în descompunere, cu ocazia fiecărei apariţii. Se speculează că avem de-a face cu un caz de magie neagră, zombie – în limbajul de specialitate – prin care cadavrul este pus în mişcare de la distanţă, de forţe nevăzute.

Recomandăm cititorilor să trateze cu seriozitate vigilentă orice suspiciune de damf în mass-media românească.

vom fi sinceri

2005-08-02T03:42:00.000-07:00

Vom fi sinceri prietene, sinceri ca o sărbătoare după o lună de înfometare prin post sârguincios, ca o criză de isterie, într-o demenţă lucidă ai cărei regizori realişti şi ironici vom fi. Vom trăi ca doi dogi germani într-o curte cu gardul ridicol de mic pentru salturile noastre acrobatice şi vom scoate capul prin zăbrele şi vom ridica praful în spatele porţii de fiecare dată când ceva/cineva va trece prin periferia lumii nostre; îi vom lătra fară milă şi îi vom împroşca curajoşi cu bale. Vom face curse extenuante de-a lungul şi de-a latul curţii ca să ne întărim muşchii pieptului, vom fi agili şi iuţi ca un fulger, vom săgeta cu ochi galbeni de tigru, ne vom petrece cea mai mare parte a timpului în aer, în salturi mai graţioase mai suple decât ale felinelor. Vom fi mai disciplinaţi decât vechii călugări din pustie în urmărirea scopurilor noastre, nu vom face compromisuri şi nu vom ierta nici o pisică. Şi nu va exista nimeni care să ne poată reproşa existenţa vreunui cusur, căci noi vom fi, prin definiţie, supracâinii. Nici stăpânii nu vor îndrăzni să uite să ne hrănească sau să ne mângâie, ori să ne expedieze când ar părea că suntem sâcăitori. Căci noi, purificaţi în adevărata credinţă, vom fi aceia care vom fi adevăraţii destinatari al titlului de Stăpâni ai Curţii. Vom face din reguli legi şi le vom zgrepţăna în pietrele dure din pământul curţii, aşa încât nimeni să nu îndrăznească a contesta adevărul scris întru veşnicia bolovanilor sacri. Iar voi, urmaşii noştri veţi citi urma cimentată a ghearelor noastre, veţi amuşina adevărul şi veţi şti fară umbră de îndoială ce înseamnă să fii liber. Şi veţi impune libertatea şi fiinţelor acelea jalnice, fără gheare şi cu dinţii tociţi, care se cheamă oameni. Îi veţi învăţa să latre şi să muşte – lucruri ce fac parte din natura lor ancestrală, uitată şi ignorată deliberat din mândrie de biped. Căci ce e mai profund decât adevărul sângelui, acelaşi care curge şi prin venele lor de milioane de ani, încă înainte ca drumurile noastre să se fi despărţit? Voi îi veţi aduce pe drumul cel drept, de-a lungul şi de-a latul căruia vor reînvăţa să îşi ţină toate cele patru membre pe pământul de care se îndepărtaseră atât de necugetat. Nu vor fi niciodată câini perfecţi, vor avea păcatul scris în însăşi strucura lor osoasă. Dar legea nu va cunoaşte abatere, căci aceste creaturi, în nimicnicia lor, ştiu să respecte piatra. Iar pentru a nu se rătăci le veţi ţine turma strânsă, care se va mişca sub lătrăturile voastre ca o unică creatură. Veţi face toate acestea prin dreptul vostru natural asupra celor imperfecţi, sinceri faţă de realitatea profundă a naturii voastre de câini. Vom fi sinceri, prietene drag, până la sânge. Până când, persuasivi şi consecvenţi nouă înşine, ne vom câştiga dreptul la libertatea eternă.

exerciţii de balaurologie (eng)

2005-07-31T04:40:00.000-07:00

The Rise and Fall of Numenor - The Western Land and the Doom of Power

One of the leading themes of Tolkien's "Lord of the Rings", a haunting background for the adventures of the heroes in the book, or for the appendices containing the detailed history of the Middle-earth and Numenor, is that of the easiness by which power corrupts the humans. Remember the dreaded wraiths, the Black Raiders? They were the once proud king of men, chosen to bear the rings of power - three for the Elves, seven for the Dwarfs and nine for Men. While seeming to have no negative effect on the Elves, the Rings of Power gave birth for a strange lust for gold in the case of the Dwarfs and corrupted the human spirit profoundly. The nine kings of Man transformed into the nightmarish Black Raiders, the blind servants of Sauron, the entity who in the story embodies pure evil. Sauron, although suffering a couple of bitter defeats, losing his physical form, rebirths from its own ashes and retakes his grasp on the lesser creatures of the Middle-earth, orcs, trolls, goblins and not last, Humans, using a special ring which he once forged himself and which allows him to control the other nineteen. Although not evil by nature, humans were easy to be corrupted by luring them on the side of evil with promisses of power. One example is obviously that of the wraith-kings, or a second one, that of the Stewart of Gondor, fallen under Sauron's control after he dared to glimpse into a powerfull orb which had the capacity to foretell the future, or that of Saruman, a human-like wizard which became Sauron's ally only to fulfill his megalomanic dreams. Not to remember the brave Boromir which, hypnotized by the evil ring was close to betraying The Fellowship and killing Frodo the Hobbit.

The power which the Ring embodied was a special one: in the last war which was previously fought on Middle-earth, Sauron lost confronting the Last Alliance. Although supposed to destroy the cursed Ring, thus forever defeating Sauron, Ilsidur, the Human king in charge, was charmed by its gleam and chose to take it with him to Andor. That will cost him the life: "Isildur took it, as should not have been. It should have been cast then into Orodruin's fire night at hand where it was made... But Isildur would not listen to our council... soon he was betrayed by it to his death; and so it is named in the North Isildur's Bane... ".

But alas!, all evil lurching Middel-earth had an ancient origin and that was the glorious rise and luciferic fall of the Numenor. The Numenor (The West Land, literally) folk was a special breed born from the mixture of elfish and human blood. They had a long span of life and great knowdledge and wisdom. The last king of Men, Aragorn, one of the key characters in the "Lord of the Rings" was the sole inheritor of the direct bloodline of the Kings of Numenor.

This great civilization once fought and won war aginst evil, defeating Morgoth, the master of Sauron; the apprentice Sauron was taken as prisoner to Numenor. A second time Sauron itself suffers a humiliating defeat by a numenorian army. With the Numenor on watch it seems that there is no chance for the Evil to creep back into the world. But Numenor itself had the key to its downfall: "And they broke the Ban of the Valar, and sailed into forbidden seas, going up with war against the Deathless, to wrest from them everlasting life within the Circles of the World...."

Hence, the Numenor is fallen due to its own pride and lust for power, and overtrusting its own might, tried to rise, like Lucifer once, against the Valar, the Guardians of the world. This can be obviously identified with the symbol of the luciferian rebellion, of the one most beloved angel which wanted to be God.

Tolkien always denied an allegorical motif or any allusions to the contemporary dangers of appeasement or any parallels to the ideological tales of its time.

But it is really so? The first chapter of the book, "The Fellowship of the Ring" was written in 1937, and published in 1954, shortly followed by the second one. There was a great delay in publishing the third volume which came to light in january 1956. Hence the book was written during the second world war and shortly after its ending. Maybe Tolkien himself did not intended any hidden symbolism for the elements of the "Lord of the Ring", especially considering the postwar optimism prevailing on the west-atlantic shore of the winners side, but wouldn't it be possible that such a symbolism could indeed underlay the plot of the book?

It might be the case. Otherwise, where from the obsessive association of the concepts of power and corruption? Where does this ideology of the once proud and fallen civilization, this recurrent myth of Altantis, comes from?

Moreover, is the numenorian civilization the symbolic counterpart of the United States? Themselves west of the Middle-earth (the Medi-terranean geographic area), themselves rescuing Europe twice from the menace of evil (like Numenor did, defeating Morgoth and after that Sauron), themselves a proud and mighty civilization, awaken to the awareness of its own almost unlimited power by the conflicts of the old continent (like Numenor was, after gloriously confronting evil). Striking analogies, indeed... Can we see the "Lord of the Ring" as a profetic book, announcing the decay of the US power, or at least casting a sort of a warning, or that would mean giving J.R.R. Tolkien too much credit ?

Many facts could be used as arguments to support the first hypothesis. The US as a world power and its credibility as a guarantor for world peace confronts today a major crisis. Many see them as the global bully and not as the lawfull good-doer. Fierce opposition and critique comes ironically from the ones once saved by US military intervention, namely the countries of the old continent. Direct military intervention elsewhere produced millions of deaths, impoverished whole areas, and doomed the generations to come; not-so-openly interventions like the support of the contras in South America, of the taliban in the conflict in Afganistan in the times of URSS, or of Saddam Hussein's in its genocidal actions against the kurds produced sorrow and deaths as well. Evil attacks also from inside, call it street violence, unemployment, drugs, the overcrowded prisons (according to an article written by Ramsey Clark, the former US Attorney General, 20% of the black males between 20 and 30 from the state of California are serving time), lack of social protection, increasing poverty and ethnic clustering etc. Are the US corrupted by their own dream of might? One of the voices of the radical left in the States, Noam Chomsky is advancing this hypothesis: in his view, would have been some other power instead of the US to have to play the role of the unique pole of global might, their actions would suffer from the same impunity as today those of the US. And since the US politics is driven not only by powerfull industry lobbies, as some think, but also by ideology, this is a very credible scenario.

But this would mean that Tolkien should have had some hidden profetic powers, otherwise all this stirring correspondencies wouldn't have occured. And I seriously doubt that. I would advance another hypothesis, which with proper argumentation may even hold.

Generally, two events are correlated if they share the same source or if one of them is causing the other. As the second case would require the use of profetic abilities (and some would recklessly subscribe too such a theory) we are left with the possibility that both Tolkiens story and the to-day international evolutions to be tuned on the same theme song.

According to Haydn White's "Tropics of Discourse: Essays in Cultural Criticism", the historical discourse is following four fundamental "plots" or tropics: Romantic, Tragic, Comic and Ironic. It is possible that the same tropic which is used to encode the "Lord of the Rings" namely, the Romantic one is also the one inspiring the ideological entanglement driving the US foreign policy. This implies that the world is in a period of decadence following that of the fall from an edenic realm. All efforts are made to re-integrate the world into the original harmony, to restore its former glory; this is roughly the leitmotif of the nazi ideology which tried to restore the purity of the arian breed. The results of their experiment is well-known. Some even convincingly argued that the same hyperborean myth was a breeding ground for the communist utopias. This theme may succesfully superpose the mesianic and apocaliptic ones, already present into the christian Psyche and to which is formally similar. Is no surprise then that a vast majority of the supporters of the US politics of global dominance comes from the right-wing christian milieu. Tolkien was only unconsciously playing the same tune, it didn't matter if he was a believer or not. The "arianic" elements are abundent in its book: the tall and blond elves (the closest to perfection, immortal beings, immune to the enslaving effects of the Rings of power), the tall and proud (and blond !) numenorians opposed to the lesser people, a dark and small breed of easterners (with a smaller span of life), the extended use of runes for the elfish alphabet... Even Peter Jakson's easterners, fighting alongside the evil Sauron had a striking "arab" look... On top of that, the same overwhelming rethoric of "courage", "honour", "evil" "sacrifice" etc.

To conclude, while I do not expect that the Valar or God or whatever "ex machina" force would punish the insolent actions of the contemporary numenorians, I don't doubt that the moral corruption fuelled by the drog of holding unquestionable power can affect the whole world in an irreversible and tragic manner.

“The world is changed.

I feel it in the water.

I feel it in the earth.

I smell it in the air.

Much that once was is lost, for none now live who remember it."

mixjuice

2005-07-30T12:33:00.000-07:00

Omul aspiră la libertate, dar în egală măsură se şi teme de ea. Căutarea aceasta se adresează mai mult individului decât omului social. Şi se poate dovedi cumplit să ramâi singur, cu libertatea ta. Omul are nevoie de legături, are nevoie să se simtă protejat, ca membru al unei comunităţi. Şi are nu mai puţină nevoie de a crede în ceva cu semnificaţie mai înaltă decât existenţa lui efemeră. Toţi muritorii visează la liberate dar puţini sunt cei dispusi sa evadeze cu adevărat din îngusta lor inchisoare. Condiţia de prizonier al unui mediu social, al unei ideologii, al unei credinţe, e cel mai adesea preferată riscurilor libertăţii. Nimic nu apasă mai mult asupra individului decât condiţionarea socială. Cea mai rară formă de curaj nu e curajul fizic, ci curajul intelectual şi moral: capacitatea cuiva de a spune "nu" mediului său.
Mitul democraţiei - Lucian Boia (pp. 37-38)

Anyway - because we are readers, we don't have to wait for some communication executive to decide what we should think about next and how we should think about it.
Palm Sunday - Kurt Vonnegut

"How should I say... Because I know many other things, and one of them
is: if you are in the dark and notice even a weakest ray of light, you must
follow it instead of pondering whether or not it might make sense. Perhaps,
it doesn't in fact make sense. But sitting in the dark and doing nothing
doesn't make sense anyway. Do you understand the difference?"
Viktor Pelevin - Hermit and Sixfinger

La vision romantique d'une "chrétieneté" médievale imprégnée dans sa masse par la religion, vivant un "âge de la foi", est aujourd'hui abandonée par la plupart des historiens. Les splendeurs des cathédrales, des sommes et des saints, doivent être raportées a une culture élitaire, toujours minoritaire. La majorité vit, tout autant qu'aujourd'hui, dans un paganisme pratique, c'est-a-dire, dans une religiosité d'llure chretienne, mais substantielement fort eloignée du dogme.
Alain Besançon, Les origines intellectuelles du léninisme,
Gallimard 1996 (pag. 60)

L'idéologie ne se réduit pas au système d'idées. Elle est le regime soviétique lui-meme.
Alain Besançon, Les origines intellectuelles du léninisme

Pentru preistoria comunismului, este interesant să remarcăm că planeta roşie (numele poetic al lui Marte) a fost considerată de unii, pe la 1900, ca sediu posibil al unei lumi comuniste extraterestre. Culoarea îi era, aşadar, pe deplin justificată.
Lucian Boia - Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas 2005

I thought what I'd do was, I'd pretend I was one of those deaf-mutes.
J.D. Salinger

Oh, honey, I'm so sorry that last Tuesday, I used the last paper towel without replacing the whole roll.
This little piggy stayed home, Stephen Pastis

You're an overt masochist. Nice treatment will confuse and destroy you
A Confederacy of Dunces, John Kennedy Toole

"I began to think it probable that philosophy had erred in adopting heroic remedies for intellectual difficulties, and that solutions were to be found merely by greater care and accuracy. This view I have come to hold more and more strongly as time went on, and it has led me to doubt whether philosophy, as a study distinct from science and possesed of a method of its own, is anything more than an unfortunate legacy from thology."

mixfoods

2005-07-30T08:35:00.000-07:00

Pe platoul pre-juisarii: câinele învârtindu-se în jurul cozii.

Lecţie de post-modernism: Marinela Niţu recitând poezii de Adrian Paunescu pe postul de televiziune Acasă. (cf. Dilema, nr. 537, Iulie 2003)

Rep: "You stopped making movies afew years ago. How come?"
Omar Sharif: "Darling, I was making for the last 25 years rubbish movies. I couldn't stand myself anymore." Time, December 8, 2003

Cum se drege ciorba...

2005-07-29T18:29:00.000-07:00

Octavian Paler isi face mea culpa intr-un editorial din Cotidianul de astazi. Or fi ajuns la urechile distinsului ceva susoteli critice la adresa editorialelor sale. Care i-au adus faima de pesimist. Sau sceptic, da' asta e o alta mancare de peste.

O replica la moda acum, cand cineva iti spune ca esti pesimist e: "Nu sunt un pesimist, sunt un realist". Am vazut-o in cateva filme. Isi scoate capusorul, ca un vierme din mar, si in editorialul domnului Paler, transfigurata sub forma unei fabule.

"De altfel, pentru a fi un pesimist autentic iti trebuie o forta pe care eu n-o am", ne spune domnul Paler. Nu stiu daca e asa. Iti trebuie o anumita consecventa de caracter. Care nu trebuie sa fie neaparat voita, expresia unei "forte", ci poate sa si vina bine-mersi de la mama natura sau poate fi inspirata de intorsaturile mai nefericite ale destinului. Trait de caractère de care Octavian Paler nu duce lipsa. O clipa. Nu-l cunosc pe Octavian Paler, m-as putea insela... bun, sa fiu cinstit, asta am dedus eu din "prezenta scripturala" a domnului Paler in paginile Cotidianului, pe care il citesc de ceva vreme.

Care ar fi acea trasatura de caracter? Tendinta de a percepe si amplifica aspectele percepute ca fiind negative ale unui fenomen, eveniment... un sentiment de neincredere in viitor si în oameni. Iar fantoma asta uracioasa bantuie randurile scrise de Paler.

Nu avem nevoie nici de optimism, nici de pesimism. Ci de o luciditate ironica. Care, dupa umila mea parere, in cazul de fata lipseste.

P.S. Dupa cum spuneam, cu scepticismul e alta mancare de peste. Pentru ca cere o anumita consecventa antrenata, pentru ca scepticul se are in vedere pe el atat cat si pe altii. Daca la unii neincrederea e un nefericit dar al naturii, scepticul o practica voit si cu un scop: acela de a incerca, in limitele unei "realitati" care refuza sa se reveleze in nuditatea ei absoluta, sa fie obiectiv. Sau, cum spune foarte frumos chiar Octavian Paler, "de o subiectivitate onesta". Iar el nu cade nici in capcana optimismului, nici in cea pesimismului, desi probabil isi mai scranteste din cand in cand glezna calcand stramb intr-o groapa nesemnalizata din asfaltul drumului vietii.

Nuntă-n Bucureşti

2005-07-26T12:44:00.000-07:00

To my very dear friends...

Italy

2005-07-25T12:22:00.000-07:00