semipreparate

Astăzi, în Cotidianul, într-un articol intitulat „Capitalismul de penurie“, Ovidiu Pecican ne surprinde cu o abordare neconvenţională a temei „capitalismul românesc versus capitalismul occidental“, ajungând, după un minuţios proces de distilare şi analiză comparată, la chintesenţa acesteia: „Nu-mi amintesc ca in Occident sa fi trebuit platite pungile cu sigla magazinului.“

Dacă un lucru e gratis în România, cred că pungile de la supermarketuri sunt candidatul perfect, nici eu nu-mi amintesc să fi fost nevoit să le plătesc, dar – cine ştie? – poate lucrurile s-or mai fi schimbat de acum două luni, când am fost ultima dată în ţară. Să lăsăm o clipă deoparte generalizările gratuite în privinţa politicii pungilor în supermarketurile occidentale. Să trecem cu vederea faptul că, în general (pentru că n-am fost în fiecare lanţ de supermarketuri, ca să verific), pungile se plătesc în Germania, Aldi included, cam 10-15 eurocenţi. Iarăşi, să ne facem că nu vedem că în supermarketurile italiene şi portugheze pe care le-am vizitat (vreo patru de fiecare) pungile erau gratis (or fi fost, ce-i drept, excepţia care confirmă regula); în Spania la fel, dar acolo n-am fost decât în două supermarketuri. Sau că portughezii, în Continente, de exemplu, sigilează bagajele celor care intră în supermarket, tratându-şi clienţii, după logica domnului Pecican, ca pe nişte potenţiali infractori.

Ce mă lasă pe mine perplex e uşurinţa cu care un ziarist emite judecăţi generale plecând de la nişte detalii de o veridicitate îndoielnică, ce ţin mai degrabă de prejudecăţile autorului decât de realitate. Occidentul a devenit un fel de scuză, un fel de alibi folosit cu dezinvoltură pentru a justifica şi a da glas nemulţumirilor noastre, un mit printre atâtea altele care proliferează în cultura popualră românească, un fel de Arcadie a capitalismului aplicat. Precum şi ieri colegul său, Marius Cosmeanu – care, în povestea cu vama, infera "totalitarismul" politiţei române plecând de la faptul că poliţia de frontieră a "îndrăznit" să-l ridice de pe bancheta compartimentului pentru un control de rutină – Ovidiu Pecican face uz de imaginarul popular, pentru că experienţă empirică nu pot să o numesc. Ambele articole, şi cel de ieri, şi cel de astăzi, au o valoare didactică de nepreţuit: arată cum nu trebuie făcută jurnalistica. Puţinătatea metadiscursului, suficenţa, generalizările după ureche, clişeurile etc, nu fac casă bună cu o analiză obiectivă, pe cât posibil coerentă şi nepărtinitoare.