flambé
În ziarul german “Die Zeit” din 10 Noiembrie, un articol semnat Jens Jessen, pe tema degradării calitative a produselor media şi, respectiv, a nivelului aşteptarilor (Anspruchsniveau) consumatorilor acestor produse: “dimensiunea spectacolului creşte, conţinutul de informaţie scade, pe scurt: efortul depus pentru îndobitocirea telespectatorului are cea mai mare prioritate”, scrie el. Jessen îşi încheie articolul scriind: “televiziunea nu e şcoala unei naţiuni. Însă televiziunea defineşte, mai puternic decât celelalte medii, ceea ce trece ca fiind normal. (..) ceea ce televiziunea defineşte ca fiind normal sunt superficialitatea, slaba putere de concentrare, ignoranţa şi o gândire leneşă.” Nu ar fi nici primul şi nici ultimul jurnalist care semnalează şi deplânge acest fenomen. Exemplul e doar ilustrativ, l-am luat la întamplare, folosindu-l drept pretext textual.
Neamţul de la “Die Zeit” e de părere că televizorul nu e şcoala unei naţiuni, şi aici s-ar putea să aibă dreptate: nu e încă şcoala unei naţiuni, însă are toate şansele să devină. Mai mult decât atât, în anumite cazuri, televiziunea e şcoala unui segment important al populaţiei: pentru aceia care, deşi probabil ştiu să scrie şi să citească, din perspectiva participării lor la cultura scrisă a naţiunii, fie şi ca simpli consumatori, sunt inexistenţi, incapabili să descifreze un text, deci din punct de vedere tehnic analfabeţi. Aceştia au existat şi probabil vor exista multă vreme de acum încolo, cât timp nu se va găsi un leac ignoranţei. Însă, în comparaţie cu alte vremuri, modul ontologic al ignoranţei alfabetice e diseminat cu zel şi eficienţă de către televiziune, care îşi ia astfel cât se poate de în serios misiunea formativă, acţionând asupra subiecţilor ei încă de la cele mai fragede vârste, dând naştere unei perefect legitime culturi a maselor. Acest demers nu e întâmplător ci ilustrează un conflict ireductibil între cultura scrisă, critică, conceptuală şi cea a imaginilor, ne-alfabetică, mimetică (refuzând nevoia de a descifra, de a lectura, de a critca), cu un substrat afectiv (opunându-se celui conceptual, al textului). Pentru cei formaţi alfabetic, există încă tendinţa de a descifra, de a interpreta imaginile, de a le citi. În cazul celor care nu au un astfel de reflex critic, imaginile nu mai sunt intrepretate, ci preluate mai degrabă printr-un mecansim cognitiv mai apropiat de cel al omului peşterilor, artizan al picturilor murale, decât de cel al omului post-Gutenberg. (Aici ar putea fi amintit fenomenul graffiti, în plină desfăşurare pe zidurile metropolelor occidentale; în cea mai mare parte, aceste graffiti nu au nici un mesaj, fiind doar semnăturile stilizate ale unor anonimi.) N-aş încerca să propun aici o ierarhie strictă a celor două culturi; poate întoarcerea la imagini, la ideograme – pe care le folosim din ce în ce mai mult, vezi semnele de circulaţie – îşi are tâlcul ei. Aş face însă observaţia că această schimbare are o importanţă crucială pentru civilizaţia contemporană, care este produsul unei culturi de natură alfabetică.
Dacă în cultura alfabetică acţiunile individuale se cereau justificate conceptual, acest demers devine nenecesar atunci când folosim grila afectivă a discursului imaginlor; afectele sunt elementare, primare, nu au nevoie de justificări – una dintre cele mai des folosite mantre televizive e îndemnul: “Crede în ceea ce simţi!”. Odată cu alfabetizarea şcolarizată copilul îşi însuşeşte şi un simţ al responsabilităţii, care e o trăsătură definitorie a existenţei de adult. Prin contrast, cultura afectivă a imaginilor recurge la demersul invers, având loc o infantilizare, o întoarcere la o existenţă unde responsabiltatea dispare pentru a face loc unui univers utopic unde dorinţele noastre cele mai elementare trebuie să se îndeplinească necondiţionat şi imediat. Lumea imaginilor, a comportamentului mimetic, a exteriorizării egotiste a afectelor e una a copilului preşcolar – o lume a unor big kids iliteraţi angajaţi perpetuu într-un divertisment al jocului imaginilor, al culorilor şi formelor.
Acest text putea foarte bine să fie dedicat subiectului recentelor evenimente dn Franţa. Dacă aruncăm o privire la cheia de lectură folosită adesea de către presă, vom observa probabil imaginea infantilizată a delicvenţilor juvenili, responsabilitatea fiind în schimb pasată statului, politicilor guvernului, declaraţiilor incendiare ale ministrului de interne, imamilor radicali etc. De parcă acei tineri de 18-20 de ani ar fi nişte bebeluşi nevinovaţi, deabia ieşiţi din găoace. Cum un părinte este cel tras la răspundere pentru faptele odraslei (până la o anumită vârstă însă), la fel, în acest caz i se cere socoteală statului, The Big Daddy. Ar mai trebui poate să mai facem observaţia că respectivii tineri au refuzat şcolarizarea, care rămâne principalul vector de diseminare al culturii alfabetice. În schimb, precum un copil răzgâiat care se aruncă furios pe jos, urlând cât îl ţin plămânii, doar pentru a-şi şantaja părinţii şi a obţine jucăria preferată sau pachetul cu dulciuri de pe raftul supermarketului, sau pur şi simplu pentru a atrage atenţia asupra sa, la fel tinerii din banlieu-urile pariziene, pun foc maşinilor pentru a se face văzuţi. Automobilele în flăcări nu transmit nici un mesaj, nu intermediază nici o revendicare, deşi par a fi revendicative. Efectul lor e pur şi simplu unul vizual, fascinant, ca în multe filme de producţie recentă, un pretext pentru un exerciţiu de efecte speciale, multiplicat pe sticla ecranelor de televizor. Acţiunile lor pot fi cu greu justificate, pur şi simplu pentru că nici nu e nevoie de a fi justificate. Ele sunt expresia unei furii interioare, posibil a unei neputinţe, care nu se cere însă explicată, ci exprimată.
Încercarea de a descifra mesajul cotidian al celor câteva sute de maşini arse, ar fi deci din start o întreprindere sortită eşecului. Fenomenul e doar reflexul identitar al unei microculturi, care a găsit acest mijloc de expresie eficient şi la îndemână. E curios cum această microcultură îşi poate menţine coerenţa şi găseşte forţa să se afirme având în vedere faptul că este delocalizată în banlieu-urile din diferite oraşe; ceea ce nu ar fi fost realizabil fără aportul canalelor mass-mediei. Incendierea maşinilor e o dovadă a existenţei sale (pe deasupra, după toate aparenţele, respectivul gest stabileşte o anumită ierarhie în cadrul acestui grup social), e cartea sa de indentitate sau, mai degrabă, graffiti-ul său specific, mâzgălit în memoria publică.
Fireşte, rândurile de mai sus sunt o frustă încercare explicativă, dintr-o perspectivă, din punctul meu de vedere, neîndeajuns exploatată. Ca model explicativ e probabil insuficient, cred însă că ar putea oferi destul insight. Trăiesc cu convingerea că civilizaţia occidentală nu e pe deplin conştientă de impactul existenţial al mediaculturii. Şi aceasta din urmă nu se va opri niciodată din secreţia necontenită de imagini şi non-evenimmente pentru o meditaţie asupra modului ontologic pe care îl promovează; pur şi simplu pentru că analiza critică nu ţine de natura ei.
Neamţul de la “Die Zeit” e de părere că televizorul nu e şcoala unei naţiuni, şi aici s-ar putea să aibă dreptate: nu e încă şcoala unei naţiuni, însă are toate şansele să devină. Mai mult decât atât, în anumite cazuri, televiziunea e şcoala unui segment important al populaţiei: pentru aceia care, deşi probabil ştiu să scrie şi să citească, din perspectiva participării lor la cultura scrisă a naţiunii, fie şi ca simpli consumatori, sunt inexistenţi, incapabili să descifreze un text, deci din punct de vedere tehnic analfabeţi. Aceştia au existat şi probabil vor exista multă vreme de acum încolo, cât timp nu se va găsi un leac ignoranţei. Însă, în comparaţie cu alte vremuri, modul ontologic al ignoranţei alfabetice e diseminat cu zel şi eficienţă de către televiziune, care îşi ia astfel cât se poate de în serios misiunea formativă, acţionând asupra subiecţilor ei încă de la cele mai fragede vârste, dând naştere unei perefect legitime culturi a maselor. Acest demers nu e întâmplător ci ilustrează un conflict ireductibil între cultura scrisă, critică, conceptuală şi cea a imaginilor, ne-alfabetică, mimetică (refuzând nevoia de a descifra, de a lectura, de a critca), cu un substrat afectiv (opunându-se celui conceptual, al textului). Pentru cei formaţi alfabetic, există încă tendinţa de a descifra, de a interpreta imaginile, de a le citi. În cazul celor care nu au un astfel de reflex critic, imaginile nu mai sunt intrepretate, ci preluate mai degrabă printr-un mecansim cognitiv mai apropiat de cel al omului peşterilor, artizan al picturilor murale, decât de cel al omului post-Gutenberg. (Aici ar putea fi amintit fenomenul graffiti, în plină desfăşurare pe zidurile metropolelor occidentale; în cea mai mare parte, aceste graffiti nu au nici un mesaj, fiind doar semnăturile stilizate ale unor anonimi.) N-aş încerca să propun aici o ierarhie strictă a celor două culturi; poate întoarcerea la imagini, la ideograme – pe care le folosim din ce în ce mai mult, vezi semnele de circulaţie – îşi are tâlcul ei. Aş face însă observaţia că această schimbare are o importanţă crucială pentru civilizaţia contemporană, care este produsul unei culturi de natură alfabetică.
Dacă în cultura alfabetică acţiunile individuale se cereau justificate conceptual, acest demers devine nenecesar atunci când folosim grila afectivă a discursului imaginlor; afectele sunt elementare, primare, nu au nevoie de justificări – una dintre cele mai des folosite mantre televizive e îndemnul: “Crede în ceea ce simţi!”. Odată cu alfabetizarea şcolarizată copilul îşi însuşeşte şi un simţ al responsabilităţii, care e o trăsătură definitorie a existenţei de adult. Prin contrast, cultura afectivă a imaginilor recurge la demersul invers, având loc o infantilizare, o întoarcere la o existenţă unde responsabiltatea dispare pentru a face loc unui univers utopic unde dorinţele noastre cele mai elementare trebuie să se îndeplinească necondiţionat şi imediat. Lumea imaginilor, a comportamentului mimetic, a exteriorizării egotiste a afectelor e una a copilului preşcolar – o lume a unor big kids iliteraţi angajaţi perpetuu într-un divertisment al jocului imaginilor, al culorilor şi formelor.
Acest text putea foarte bine să fie dedicat subiectului recentelor evenimente dn Franţa. Dacă aruncăm o privire la cheia de lectură folosită adesea de către presă, vom observa probabil imaginea infantilizată a delicvenţilor juvenili, responsabilitatea fiind în schimb pasată statului, politicilor guvernului, declaraţiilor incendiare ale ministrului de interne, imamilor radicali etc. De parcă acei tineri de 18-20 de ani ar fi nişte bebeluşi nevinovaţi, deabia ieşiţi din găoace. Cum un părinte este cel tras la răspundere pentru faptele odraslei (până la o anumită vârstă însă), la fel, în acest caz i se cere socoteală statului, The Big Daddy. Ar mai trebui poate să mai facem observaţia că respectivii tineri au refuzat şcolarizarea, care rămâne principalul vector de diseminare al culturii alfabetice. În schimb, precum un copil răzgâiat care se aruncă furios pe jos, urlând cât îl ţin plămânii, doar pentru a-şi şantaja părinţii şi a obţine jucăria preferată sau pachetul cu dulciuri de pe raftul supermarketului, sau pur şi simplu pentru a atrage atenţia asupra sa, la fel tinerii din banlieu-urile pariziene, pun foc maşinilor pentru a se face văzuţi. Automobilele în flăcări nu transmit nici un mesaj, nu intermediază nici o revendicare, deşi par a fi revendicative. Efectul lor e pur şi simplu unul vizual, fascinant, ca în multe filme de producţie recentă, un pretext pentru un exerciţiu de efecte speciale, multiplicat pe sticla ecranelor de televizor. Acţiunile lor pot fi cu greu justificate, pur şi simplu pentru că nici nu e nevoie de a fi justificate. Ele sunt expresia unei furii interioare, posibil a unei neputinţe, care nu se cere însă explicată, ci exprimată.
Încercarea de a descifra mesajul cotidian al celor câteva sute de maşini arse, ar fi deci din start o întreprindere sortită eşecului. Fenomenul e doar reflexul identitar al unei microculturi, care a găsit acest mijloc de expresie eficient şi la îndemână. E curios cum această microcultură îşi poate menţine coerenţa şi găseşte forţa să se afirme având în vedere faptul că este delocalizată în banlieu-urile din diferite oraşe; ceea ce nu ar fi fost realizabil fără aportul canalelor mass-mediei. Incendierea maşinilor e o dovadă a existenţei sale (pe deasupra, după toate aparenţele, respectivul gest stabileşte o anumită ierarhie în cadrul acestui grup social), e cartea sa de indentitate sau, mai degrabă, graffiti-ul său specific, mâzgălit în memoria publică.
Fireşte, rândurile de mai sus sunt o frustă încercare explicativă, dintr-o perspectivă, din punctul meu de vedere, neîndeajuns exploatată. Ca model explicativ e probabil insuficient, cred însă că ar putea oferi destul insight. Trăiesc cu convingerea că civilizaţia occidentală nu e pe deplin conştientă de impactul existenţial al mediaculturii. Şi aceasta din urmă nu se va opri niciodată din secreţia necontenită de imagini şi non-evenimmente pentru o meditaţie asupra modului ontologic pe care îl promovează; pur şi simplu pentru că analiza critică nu ţine de natura ei.
posted by Pinocchio at 9:59 AM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home