cold snack
Dacă nivelul calitativ al învăţământului românesc ar depinde doar de banii investiţi într-însul, de salariile profesorilor, atunci ţările care au invesdtit cei mai mulţi bani ar trebui să aibă şi cele mai bune rezultate, ceea ce studiul PISA (Programme for International Student Assessment) arată că nu e tocmai cazul: Australia, Belgia, Canada, Republica Cehă, Finlanda, Japonia, Korea şi Olanda au cheltuit mai puţini bani dar au obţinut un scor bun, pe când SUA au cheltuit mai mult şi au avut un scor sub media ţărilor care au participat la studiu. Într-un articol din “Die Zeit”, de care am mai pomenit (Die Zeit, Nr. 46, Pisa-Fernsehen: Der dümmste Zuschauer bringt die höchste Quote), Jens Jessen punea în lumină legătura dintre criza învăţământului german (pentru Germania rezulatetele testului din 2000 au reprezentat o surpriză nu tocmai plăcută) şi cultura media, pe considerente pe care parţial le-am preluat mai jos, mass-media ca factor formator şi promotor al unui model comportamental şi intelectual (punctul 3).
În ceea ce priveşte relaţia industriei audiovizualului cu publicul său mai tânăr (şi nu numai, însă ne interesează în special măsura şi modul în care aceste influenţe se fac simţite pentru aceştia) cred că ar putea fi identificate trei aspecte:
1. În privinţa primului aspect, lăsând pentru moment alte consideraţii deoparte, ţinând cont de faptul că individul e caracterizat de o anumită rată a preluării informaţiei, un nivel maxim al fluxului informativ pe care îl poate fizic recepta, audiovizualul face concurenţă şcolii ca mediu de transmitere al informaţiei. Televizorul însuşi e un fel de conductă care îşi revarsă conţinutul de informaţie în fiecare apartament în momentul în care e pornit. Din acest punct de vedere, în măsura în care şcoala este un mediu de transmitere al unor informaţii considerate utile (cunoscute sub numele de “programă şcolară”), cutia televizorului devine un mediu concurent. Ignorând alţi posibili factori, esenţa fenomenului se lasă transpusă într-o foarte simplă (şi simplificatoare) ecuaţie liniară, de forma A=B+C, unde B reprezintă input-ul şcolar, C pe cel mediatic, iar A rata totală a informaţiei asimilată de către elev. În partea dreaptă a ecuaţiei ar putea interveni de exemplu un termen D, care ar putea caracteriza input-ul “social”; luând în considerare asemena factori, ecuaţia se generalizează, devenind de forma A = B+C+D+..+Z, păstrându-şi însă nealterată capacitatea de a descrie calitativ corect fenomenul.
2. Aspectul etic: media fiind intrinsec ne-autocritică, modelul asertiv-necritic este promovat. Cum responsabilitatea este condiţionată de capacitatea individului de a-şi evalua acţiunile, din perspectiva unui anumit set de criterii, asumarea posturii asertiv-necritice se traduce în refuzul egotist al responsabiltăţii, a auto-evaluării. Morfism: noii zeii re-creează lumea după chipul şi asemănarea lor, dând naştere unui proces de “media-morfism”. În direcţia opusă există un feedback care se realizează prin mecanismul rating-ului. Acest mecanism este prezent şi la nivelul individual: garderoba, accesoriile tehnice, look-ul, preferinţele muzicale, atitudinile etc, sunt la rândul lor mesaje care se repetă nedefinit, îndreptate către receptori, care alcătuiesc mediul social al individului. Evaluarea eficacităţii acestor mesaje, a felului în care sunt receptate, se face tot printr-un rating, succesul individului în grupul său social. Însă cuplul mesaj-rating e departe de a se substitui unui dialog, unui schimb de informaţii; mesajele sunt constituite dintr-un puzzle de obiecte gata informate, iar cel care le poartă – un fel de emiţător ambulant – e la fel deschis dialogului precum un televizor, care-şi poartă imaginile pe suprafaţa tubului catodic şi e la fel de implicat în manufacturarea lor precum e compania de cablu răspunzătoare de conţinutul ştirilor de la ora opt. Individul devine doar un mediu prin care aceste mesaje se propagă iar “alegerile” sale corespund unui zapping între diferitele canale.
3. Aspectul formativ, modelul comporamental: tipologia intelectuală promovată este caracterizată de lene mentală – evitarea efortului, superficialitate, frivolitate etc. Dintr-un deziderat, un mijloc de promovare pe scara socială, cultura alfanumerică devine o extravaganţă, o curiozitate, o “specializare”, eventual un hobby, interesant, fără doar şi poate, însă în competiţie liberă cu altele, o opţiune personală. Într-un anumit sens, televiziunea îşi confirmă menirea “eliberatoare”, în acest caz ea fiind vectorul unei “emancipări” intelectuale: câştigarea dreptului de de a fi ignorant, fără a fi din pricina asta stigmatizat social. Mai mult, dintr-o tară, ignoranţa alfabetică devine semnul dinstinctiv al noii clase emancipate, manifestând, ca orice categorie proaspăt eliberată, un anumit exhibiţionism. Făcând aceasta, televiziunea se eliberează şi pe sine: ea recunoaşte formal prevalenţa culturii scrise (alfabetice) asupra celei mediatice însă în realitate s-a resemnat de ceva vreme în rolul de învingător: eroii săi, prezentatori de ştiri, actori-artişti, cântăreţi, partygirls şi playboys, creatori de modă, fotbalişti, personaje din lumea “mondenă” şamd, sunt arhi-populari, devansând în goana caleştii scriitorii şi, să zicem, filozofii, pe firmamanet aflându-se creatorii/creatoarele de modă şi nu de cultură. Valoarea de piaţă a culturii, înţeleasă ca acumulare de informaţii, drept capacitatea superioară de a recepta, a citica, întelege şi folosi aceste informaţii (fireşte, nu e vorba de informaţii de genul celor găsite într-o carte de telefon), de a produce şi păstra capodopere, e mult mai scăzută decât cea a industriei divertismentului soft, în măsura în care acestea nu se suprapun. De aici şi “criza” culturală, procesul de descompunere al unui sistem de valori. În ceea ce priveşte cultura, aşa cum am “definit-o” mai sus, de-a lungul timpului s-a făcut, cel puţin din punctul meu de vedere, un abuz semantic, ea fiind percepută ca fiind intrinsec valoroasă, fără a fi stabilite şi un set de criterii valorice corespunzătoare. Aproape oricine a auzit de Mona Lisa vă poate spune că e o capodoperă, însă nu v-ar putea spune şi de ce, lucrurile stând la fel şi cu producţiile literare. Pe scurt, idolatrizare şi kitsch-izare – un tablou e agăţat pe perete nu pentru că îi produce propietarului prilejuri de delectări estetice de nedescris, ci pentru că-i atestă acestuia un anumit status social, o biliotecă e semnul apartenenţei la clasa intelectualiăţii şamd. Deruta micilor idolatri şi necontenita lor lamentare e de înţeles când zeii se scurg din icoane şi altarele nu mai fumegă. Nu cred că asistăm la degradarea intelectuală a societăţii, ci la înlocuirea unei culturi de masă cu alta, deoarece un aparat critic complex a fost întotdeauna doar la îndemâna unei elite. Noua cultură a maselor este tehnic superioară celei precedente, este mai eficientă, mai invazivă, mai imperativă, modele sale sunt diseminate instantaneu către milioane de destinatari. Cei care sunt cei mai atinşi de această schimbare de paradigmă sunt aceia care şi-au declarat apartenenţa la clasa intelectualităţii, dându-i acesteia consistenţă, contribuind de fapt la apariţia unui fenomen de “clasă”, fără a dispune de calităţile necesare pentru a aparţine elitei intelectuale. Vilém Flusser definea activitatea de a citi litere (1989, în textul său, “Alphanumerische Gesellschaft”) ca fiind un lux, apanajul unei elite, alcătuite din litterati, ajungând la concluzia că citim nu pentru că aceasta are o utilitate, din contră, pentru a ne discocia de dimensiunea utilitară, pentru că noile tehnici (aici se referă la tehnicile audiovizuale, mult mai eficiente în a păstra şi transmite informaţia decât hârtia) fac cititul nenecesar, inutil.
Şcoala, corpul profesoral, sunt departe de a face faţă acestei provocări, pe care probabil nici n-o înţeleg. La rândul său, învăţământul e unul de tip discursiv, proesorul predă la tablă, cu creta în mână, elevul ia notiţe, profesorul urmând să verifice print-un feedback (corespunzător rating-ului), alcătuit din diferite tipuri de testări, măsura în care informaţiile diseminate de el au fost receptate. Modelul e identic cu cel al audiovizualului, şi nici nu te ai cum să te aştepţi la eficienţă, având în vedere sărăcia de mijloace de care dispune profesorul, în comparaţie cu disponibilităţile mass-mediei. Produsele media, descompuse în milioane de pixeli, beneficiind de un întreg arsenal de captare al atenţiei şi interesului (în ciuda “plictiselii” din faţa televizorului) vor fi mereu mai atractive decât ceea ce poate “afişa” tabla neagră, într-un final nişte sărace dâre de cretă.
Majoritatea profesorilor provin ei înşişi dintr-un sistem care se imprima în conştiinţa publică bazându-se pe receptarea şi repeterea unui discurs, ceea ce are ca efect creearea unui mase de indivizi însinguraţi (Flusser, Für eine Phänomenologie des Fernsehens, 1974). Soluţia eficientă în combaterea unei culturi de masă este promovarea dialogului, de care tinerii care “clămpăne” în tastaturi (după cum îi caracteriza mai deunăzi Sorin Ioniţă în revista “22”) sunt foarte bine în stare, după cum dovedeşte explozia fenomenului chat, sau chiar a forumurilor de discuţii. Fireşte, Sorin Ioniţă avea dreptate, calculatorul nu este un scop, ci o unealtă – însă una dintre calităţile cele mai folositoare ale unui calculator este faptul că de obicei este legat la o reţea, în dialog cu alte calculatoare. Ceea ce probabil le lipseşte tinerilor instalaţi la tastaturi este o anumită rigoare mentală, exercitarea unei discipline intelectuale, care ar duce la utilizarea informaţiilor într-un mod creativ şi econom. Mediul pus la dispoziţie are însă un potenţial enorm, care cu siguranţă nu va ramâne neexploatat. Cu siguranţă însă că primii exploratori nu vor fi cei pentru care, metaforic vorbind, lumea e încă plată, oamenii moşteniţi odată cu vechiul sistem (mă refer la cei al căror profil a fost iremediabil formatat de vechea paradigmă, vârsta biologică fiind irelevantă), despre care se poate spune orice, numai că a promovat o cultură a dialogului şi a responsabilităţii nu.
În ceea ce priveşte relaţia industriei audiovizualului cu publicul său mai tânăr (şi nu numai, însă ne interesează în special măsura şi modul în care aceste influenţe se fac simţite pentru aceştia) cred că ar putea fi identificate trei aspecte:
1. În privinţa primului aspect, lăsând pentru moment alte consideraţii deoparte, ţinând cont de faptul că individul e caracterizat de o anumită rată a preluării informaţiei, un nivel maxim al fluxului informativ pe care îl poate fizic recepta, audiovizualul face concurenţă şcolii ca mediu de transmitere al informaţiei. Televizorul însuşi e un fel de conductă care îşi revarsă conţinutul de informaţie în fiecare apartament în momentul în care e pornit. Din acest punct de vedere, în măsura în care şcoala este un mediu de transmitere al unor informaţii considerate utile (cunoscute sub numele de “programă şcolară”), cutia televizorului devine un mediu concurent. Ignorând alţi posibili factori, esenţa fenomenului se lasă transpusă într-o foarte simplă (şi simplificatoare) ecuaţie liniară, de forma A=B+C, unde B reprezintă input-ul şcolar, C pe cel mediatic, iar A rata totală a informaţiei asimilată de către elev. În partea dreaptă a ecuaţiei ar putea interveni de exemplu un termen D, care ar putea caracteriza input-ul “social”; luând în considerare asemena factori, ecuaţia se generalizează, devenind de forma A = B+C+D+..+Z, păstrându-şi însă nealterată capacitatea de a descrie calitativ corect fenomenul.
2. Aspectul etic: media fiind intrinsec ne-autocritică, modelul asertiv-necritic este promovat. Cum responsabilitatea este condiţionată de capacitatea individului de a-şi evalua acţiunile, din perspectiva unui anumit set de criterii, asumarea posturii asertiv-necritice se traduce în refuzul egotist al responsabiltăţii, a auto-evaluării. Morfism: noii zeii re-creează lumea după chipul şi asemănarea lor, dând naştere unui proces de “media-morfism”. În direcţia opusă există un feedback care se realizează prin mecanismul rating-ului. Acest mecanism este prezent şi la nivelul individual: garderoba, accesoriile tehnice, look-ul, preferinţele muzicale, atitudinile etc, sunt la rândul lor mesaje care se repetă nedefinit, îndreptate către receptori, care alcătuiesc mediul social al individului. Evaluarea eficacităţii acestor mesaje, a felului în care sunt receptate, se face tot printr-un rating, succesul individului în grupul său social. Însă cuplul mesaj-rating e departe de a se substitui unui dialog, unui schimb de informaţii; mesajele sunt constituite dintr-un puzzle de obiecte gata informate, iar cel care le poartă – un fel de emiţător ambulant – e la fel deschis dialogului precum un televizor, care-şi poartă imaginile pe suprafaţa tubului catodic şi e la fel de implicat în manufacturarea lor precum e compania de cablu răspunzătoare de conţinutul ştirilor de la ora opt. Individul devine doar un mediu prin care aceste mesaje se propagă iar “alegerile” sale corespund unui zapping între diferitele canale.
3. Aspectul formativ, modelul comporamental: tipologia intelectuală promovată este caracterizată de lene mentală – evitarea efortului, superficialitate, frivolitate etc. Dintr-un deziderat, un mijloc de promovare pe scara socială, cultura alfanumerică devine o extravaganţă, o curiozitate, o “specializare”, eventual un hobby, interesant, fără doar şi poate, însă în competiţie liberă cu altele, o opţiune personală. Într-un anumit sens, televiziunea îşi confirmă menirea “eliberatoare”, în acest caz ea fiind vectorul unei “emancipări” intelectuale: câştigarea dreptului de de a fi ignorant, fără a fi din pricina asta stigmatizat social. Mai mult, dintr-o tară, ignoranţa alfabetică devine semnul dinstinctiv al noii clase emancipate, manifestând, ca orice categorie proaspăt eliberată, un anumit exhibiţionism. Făcând aceasta, televiziunea se eliberează şi pe sine: ea recunoaşte formal prevalenţa culturii scrise (alfabetice) asupra celei mediatice însă în realitate s-a resemnat de ceva vreme în rolul de învingător: eroii săi, prezentatori de ştiri, actori-artişti, cântăreţi, partygirls şi playboys, creatori de modă, fotbalişti, personaje din lumea “mondenă” şamd, sunt arhi-populari, devansând în goana caleştii scriitorii şi, să zicem, filozofii, pe firmamanet aflându-se creatorii/creatoarele de modă şi nu de cultură. Valoarea de piaţă a culturii, înţeleasă ca acumulare de informaţii, drept capacitatea superioară de a recepta, a citica, întelege şi folosi aceste informaţii (fireşte, nu e vorba de informaţii de genul celor găsite într-o carte de telefon), de a produce şi păstra capodopere, e mult mai scăzută decât cea a industriei divertismentului soft, în măsura în care acestea nu se suprapun. De aici şi “criza” culturală, procesul de descompunere al unui sistem de valori. În ceea ce priveşte cultura, aşa cum am “definit-o” mai sus, de-a lungul timpului s-a făcut, cel puţin din punctul meu de vedere, un abuz semantic, ea fiind percepută ca fiind intrinsec valoroasă, fără a fi stabilite şi un set de criterii valorice corespunzătoare. Aproape oricine a auzit de Mona Lisa vă poate spune că e o capodoperă, însă nu v-ar putea spune şi de ce, lucrurile stând la fel şi cu producţiile literare. Pe scurt, idolatrizare şi kitsch-izare – un tablou e agăţat pe perete nu pentru că îi produce propietarului prilejuri de delectări estetice de nedescris, ci pentru că-i atestă acestuia un anumit status social, o biliotecă e semnul apartenenţei la clasa intelectualiăţii şamd. Deruta micilor idolatri şi necontenita lor lamentare e de înţeles când zeii se scurg din icoane şi altarele nu mai fumegă. Nu cred că asistăm la degradarea intelectuală a societăţii, ci la înlocuirea unei culturi de masă cu alta, deoarece un aparat critic complex a fost întotdeauna doar la îndemâna unei elite. Noua cultură a maselor este tehnic superioară celei precedente, este mai eficientă, mai invazivă, mai imperativă, modele sale sunt diseminate instantaneu către milioane de destinatari. Cei care sunt cei mai atinşi de această schimbare de paradigmă sunt aceia care şi-au declarat apartenenţa la clasa intelectualităţii, dându-i acesteia consistenţă, contribuind de fapt la apariţia unui fenomen de “clasă”, fără a dispune de calităţile necesare pentru a aparţine elitei intelectuale. Vilém Flusser definea activitatea de a citi litere (1989, în textul său, “Alphanumerische Gesellschaft”) ca fiind un lux, apanajul unei elite, alcătuite din litterati, ajungând la concluzia că citim nu pentru că aceasta are o utilitate, din contră, pentru a ne discocia de dimensiunea utilitară, pentru că noile tehnici (aici se referă la tehnicile audiovizuale, mult mai eficiente în a păstra şi transmite informaţia decât hârtia) fac cititul nenecesar, inutil.
Şcoala, corpul profesoral, sunt departe de a face faţă acestei provocări, pe care probabil nici n-o înţeleg. La rândul său, învăţământul e unul de tip discursiv, proesorul predă la tablă, cu creta în mână, elevul ia notiţe, profesorul urmând să verifice print-un feedback (corespunzător rating-ului), alcătuit din diferite tipuri de testări, măsura în care informaţiile diseminate de el au fost receptate. Modelul e identic cu cel al audiovizualului, şi nici nu te ai cum să te aştepţi la eficienţă, având în vedere sărăcia de mijloace de care dispune profesorul, în comparaţie cu disponibilităţile mass-mediei. Produsele media, descompuse în milioane de pixeli, beneficiind de un întreg arsenal de captare al atenţiei şi interesului (în ciuda “plictiselii” din faţa televizorului) vor fi mereu mai atractive decât ceea ce poate “afişa” tabla neagră, într-un final nişte sărace dâre de cretă.
Majoritatea profesorilor provin ei înşişi dintr-un sistem care se imprima în conştiinţa publică bazându-se pe receptarea şi repeterea unui discurs, ceea ce are ca efect creearea unui mase de indivizi însinguraţi (Flusser, Für eine Phänomenologie des Fernsehens, 1974). Soluţia eficientă în combaterea unei culturi de masă este promovarea dialogului, de care tinerii care “clămpăne” în tastaturi (după cum îi caracteriza mai deunăzi Sorin Ioniţă în revista “22”) sunt foarte bine în stare, după cum dovedeşte explozia fenomenului chat, sau chiar a forumurilor de discuţii. Fireşte, Sorin Ioniţă avea dreptate, calculatorul nu este un scop, ci o unealtă – însă una dintre calităţile cele mai folositoare ale unui calculator este faptul că de obicei este legat la o reţea, în dialog cu alte calculatoare. Ceea ce probabil le lipseşte tinerilor instalaţi la tastaturi este o anumită rigoare mentală, exercitarea unei discipline intelectuale, care ar duce la utilizarea informaţiilor într-un mod creativ şi econom. Mediul pus la dispoziţie are însă un potenţial enorm, care cu siguranţă nu va ramâne neexploatat. Cu siguranţă însă că primii exploratori nu vor fi cei pentru care, metaforic vorbind, lumea e încă plată, oamenii moşteniţi odată cu vechiul sistem (mă refer la cei al căror profil a fost iremediabil formatat de vechea paradigmă, vârsta biologică fiind irelevantă), despre care se poate spune orice, numai că a promovat o cultură a dialogului şi a responsabilităţii nu.
posted by Pinocchio at 7:38 AM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home