Vraciul
argheziană de Alex Cojuhovschi
Printr-un capriciu regesc al soartei, într-o bună zi, negustorul vându atâtea sticluţe din leacul său cât dăduse toată luna anterioară. Într-atâta se obişnuise cu colbul târgurilor, cu gloata răutăcioasă de gură-cască cu buzunarele goale, întărâtaţi şi plictisiţi de spectacolul oratoric al şarlatanului, al vânzătorului ambulant de loţiuni de creştere a părului, antidoturi din venin de crotal, soluţii de virilitate şi alifii cu pulbere de aur pentru doftoricirea diferitelor afecţiuni ale epidermei, încât, în seara acelei zile, el rămase câteva ceasuri bune perplex, scotocind în memoria încă proaspătă după o explicaţie a norocului său porcesc. Şi când, în următoarele zile, fenomenul se repetă amplificat, golindu-i prompt rezerva de hapuri, vraciul încetă a-şi mai roade interogativ unghiile şi se predă dezarmat şi cu o nedisimulată satisfacţie, destinului. E drept că succesul nu se manifestase cu aceeaşi intensitate pe toată gama sa de dropsuri şi pomezi; mai precis, se concentrase cu exclusivitate doar pe una dintre pastilele sale, o bulină aurie de mărimea şi consistenţa unui nasture de cămaşă, pe care o recomanda, în funcţie de împrejurări, drept leac împotriva bătrâneţii, tumorilor, iar în ultima vreme pentru prevenirea tristeţii cronice şi alungarea nenorocului. Cu atât mai mult, această toană a providenţei fu de natură a inspira victimei sale sentimentul unei potriviri fără precedent a zodiilor, care, cu precizia acului de gămălie ţintuind musca în carton, se intersectaseră pe coordonatele persoanei sale. Certitudinea acestei conspiraţii astrale l-a însoţit până pe patul de moarte iar spectrul ei s-a prins, ca igrasia de pereţii caselor vechi, de amintirea persoanei sale în conştiinta contemporanilor.
Lunile de afaceri prospere ce urmară îi aduseră, pe lângă un morman de bani şi o trupă de discipoli devotaţi, strânşi în jurul său, şi un cârd de contestaţii şi procese din partea breslelor farmaciştilor şi medicilor. Vraciul şarlatan avu însă destul geniu pentru a nu aborda aceste provocări frontal, operând o schimbare de paradigmă care-i lăsă pe detractorii săi lătrând în uliţa goală umbra unei fantome: el îşi declină competenţa în tămăduirea bubelor şi beteşugurilor trupeşti, pe care le lăsă în grija foştilor săi confraţi. Căci, în ciuda strădaniilor sale, nu reuşise să fie un şarlatan desăvârşit, alifiile sale nefiind în totalitate lipsite de eficacitate. Moştenind de la părintele său spiţer un modest capital de pornire – hainele de pe el – cunoaşterea diferitelor ierburi şi gângănii ale pădurilor şi pustiei, a prafurilor de farmacie, precum şi întrebuinţarea lor în preparate cu proprietăţi curative, punând de la sine talentul oratoric, pe la vârsta de şaisprezece ani era deja lansat în afacerea sa ambulantă. Moştenirea părintească singură l-ar fi condus probabil, cu ceva perseverenţă, la o poziţie respectabilă de farmacist în târgul natal. Priceperea sa în meşteşugul vorbelor, îl promitea, cu ceva noroc, unei cariere de asemenea respectabile de consilier, la primăria aceluiaşi târg. Puse însă împreună, lipsa oricăror mijloace financiare atârnând şi ea greu în balanţă, îl împinseră spre meseria de vraci ambulant. Acest trecut de vindecător parţial şi escroc imperfect el îl recuză în totalitate la scurtă vreme după ce succesul său deveni o certitudine, abandonându-se cu seriozitate noii sale identităţi de chirurg al sufletului omenesc, pe care, cu excepţia unei minorităţi de sceptici, nimeni nu i-o putu contesta. Fostul vraci, lepădându-se de colecţia sa de borcănaşe şi cutiuţe, se resemnă la a exploata succesul pastilei sale aurii. Dacă procesele intentate de farmaciştii increduli şi invidioşi puteau fi rezolvate prin justa utilizare a roadelor reuşitei sale financiare, renumele său nu avu nevoie de nici un fel de stimulent publicitar, fapt ce dovedea întărit, de parcă mai era nevoie, că steaua sa norocoasă strălucea perpendicular, la maximă intensitate. Faima sa se răspândi bezmetică ca o epidemie de gripă, infecţia manifestându-se cu o virulenţă deosebită la cei cu principii aparent rezistente, sobri şi bărboşi de meserie, specialişti cu diplome în perete, patriarhi severi, cucoane verticale şi demne deopotrivă.
Deşi acţiunea pastilei buclucaşe se adresa organelor spirituale, prin definiţie invizibile şi insensibile la pipăit, rezistente la mijloacele investigative ale medicinei profane, aceasta producea şi efecte fiziologice incontestabile: o mâncârime efemeră de-a lungul şirei spinării, uneori un gol în stomac, ca cel simţit când te dai prea tare în scrânciob şi, mult mai rar, o senzaţie de sufocare însoţită de o tulburare a echilibrului. Acest ultim efect era la mare căutare şi nu puţini erau cei care pretindeau că l-ar fi trăit chiar pe pielea lor. Se auziră şi voci, din tabăra inamicilor – fireşte, care reclamau o aparentă nepotrivire: cum să tratezi cu pastile eventualele infirmităţi sau nefuncţionalităţi ale sufletului, ca pe o răceală oarecare? Astfel de critici erau cel puţin nedrepte, dacă nu răuvoitoare, deoarece ignorau intimitatea evidentă dintre trup şi suflet, probată şi demonstrată în mod aproape excesiv de-a lungul veacurilor, începând cu filozofia antichităţii, trecând prin relatările suferinţelor sublime ale călugărilor – ce erau aceste experienţe, dacă nu dovezi experimentale după canoanele ştiinţelor naturii? – din pustie şi terminând eventual cu numerosele studii ale învăţaţilor contemporani, aceia dintre ei sensibili la universul nevăzut al lucrurilor spirituale, o a patra dimensiune accesibilă numai celor înzestraţi cu har. De altfel la unul dintre aceşti oameni, posedând vederea mistică a lumii spectrale, se produse şi primul incontestabil miracol, o vindecare rapidă şi ireversibilă de o maladie fără rezolvare, care îşi îngoapă victimele îndeobşte la nici câteva săptămâni de la instalare. Evenimentul nu rămase fără urmări, declanşând o cascadă de vindecări, dacă nu tot aşa de originale, măcar la fel de definitive şi autentice.
Când escrocheria ajunse la maturitate, cu parada de vindecaţi pe post de îngrăşământ, gata să se transforme în afacere serioasă, îndeajuns de coaptă pentru a-şi împrăştia sporii în oraşele patriei, maestrul hotărî că e momentul potrivit ca secretul compoziţiei pastilei să fie împărtăşit unui grup restrâns de discipoli, ceea ce se şi întâmplă. Retras de la cârma afacerii, se putu dedica acelui lucru care, la oamenii realizaţi băneşte şi remarcabil aşezaţi social, dă expresie şi savoare vieţii: cultul propriei persoane. Prin urmare vraciul se cocoţă pe moţul unei discrete piramide a adulării, unde contribuţia presonală a adulatorului fu cuantificată în mod tacit la un singur cocoloş de ofrandă, din spirit de justeţe socială şi nedisimulată moderaţie. De la înălţimea acesteia el putu contempla apolinic prăbuşirea spectaculoasă a fostei sale întreprinderi comerciale, care se veşteji subit, ca o iederă care s-a întins prea mult şi nu-şi mai poate hrăni vrejurile. Vocile celor care trăiseră miracolul pastilei aurii protestară strident, denunţând nedreptatea; în zadar însă, zidul gros de ţărână care separa patria lor diafană de cea a urechilor la care strigau se surpă peste strigătul lor, le încleie gurile cu lut galben şi-i strivi sub bolovanii grei. Lumea continuă să se învârtească, insensibilă la nefericiţii prinşi în coaja sa, ca muştele-n dulceaţă, nepăsătoare la tropăiala creaturilor de pe cealaltă parte a pojghiţei de zahăr, ce-şi aşteptau rândul pentru a lua parte la festinul glucidic din adâncuri. În Edenul său privat, declupat de remorca vechii sale identităţi, vraciul rămase neatins, căpătând cu timpul faima unui mecena spiritual, prelaţi de vază şi liber-profesionişti proeminenţi trecându-i nu arareori pragul. Alunecarea sa spre adâncimile marelui borcan cu dulceaţă se petrecu firesc, cu pompa de rigoare, ultima călătorie a unui trup plecat în căutarea sufletului ce-l locuise cândva.
Printr-un capriciu regesc al soartei, într-o bună zi, negustorul vându atâtea sticluţe din leacul său cât dăduse toată luna anterioară. Într-atâta se obişnuise cu colbul târgurilor, cu gloata răutăcioasă de gură-cască cu buzunarele goale, întărâtaţi şi plictisiţi de spectacolul oratoric al şarlatanului, al vânzătorului ambulant de loţiuni de creştere a părului, antidoturi din venin de crotal, soluţii de virilitate şi alifii cu pulbere de aur pentru doftoricirea diferitelor afecţiuni ale epidermei, încât, în seara acelei zile, el rămase câteva ceasuri bune perplex, scotocind în memoria încă proaspătă după o explicaţie a norocului său porcesc. Şi când, în următoarele zile, fenomenul se repetă amplificat, golindu-i prompt rezerva de hapuri, vraciul încetă a-şi mai roade interogativ unghiile şi se predă dezarmat şi cu o nedisimulată satisfacţie, destinului. E drept că succesul nu se manifestase cu aceeaşi intensitate pe toată gama sa de dropsuri şi pomezi; mai precis, se concentrase cu exclusivitate doar pe una dintre pastilele sale, o bulină aurie de mărimea şi consistenţa unui nasture de cămaşă, pe care o recomanda, în funcţie de împrejurări, drept leac împotriva bătrâneţii, tumorilor, iar în ultima vreme pentru prevenirea tristeţii cronice şi alungarea nenorocului. Cu atât mai mult, această toană a providenţei fu de natură a inspira victimei sale sentimentul unei potriviri fără precedent a zodiilor, care, cu precizia acului de gămălie ţintuind musca în carton, se intersectaseră pe coordonatele persoanei sale. Certitudinea acestei conspiraţii astrale l-a însoţit până pe patul de moarte iar spectrul ei s-a prins, ca igrasia de pereţii caselor vechi, de amintirea persoanei sale în conştiinta contemporanilor.
Lunile de afaceri prospere ce urmară îi aduseră, pe lângă un morman de bani şi o trupă de discipoli devotaţi, strânşi în jurul său, şi un cârd de contestaţii şi procese din partea breslelor farmaciştilor şi medicilor. Vraciul şarlatan avu însă destul geniu pentru a nu aborda aceste provocări frontal, operând o schimbare de paradigmă care-i lăsă pe detractorii săi lătrând în uliţa goală umbra unei fantome: el îşi declină competenţa în tămăduirea bubelor şi beteşugurilor trupeşti, pe care le lăsă în grija foştilor săi confraţi. Căci, în ciuda strădaniilor sale, nu reuşise să fie un şarlatan desăvârşit, alifiile sale nefiind în totalitate lipsite de eficacitate. Moştenind de la părintele său spiţer un modest capital de pornire – hainele de pe el – cunoaşterea diferitelor ierburi şi gângănii ale pădurilor şi pustiei, a prafurilor de farmacie, precum şi întrebuinţarea lor în preparate cu proprietăţi curative, punând de la sine talentul oratoric, pe la vârsta de şaisprezece ani era deja lansat în afacerea sa ambulantă. Moştenirea părintească singură l-ar fi condus probabil, cu ceva perseverenţă, la o poziţie respectabilă de farmacist în târgul natal. Priceperea sa în meşteşugul vorbelor, îl promitea, cu ceva noroc, unei cariere de asemenea respectabile de consilier, la primăria aceluiaşi târg. Puse însă împreună, lipsa oricăror mijloace financiare atârnând şi ea greu în balanţă, îl împinseră spre meseria de vraci ambulant. Acest trecut de vindecător parţial şi escroc imperfect el îl recuză în totalitate la scurtă vreme după ce succesul său deveni o certitudine, abandonându-se cu seriozitate noii sale identităţi de chirurg al sufletului omenesc, pe care, cu excepţia unei minorităţi de sceptici, nimeni nu i-o putu contesta. Fostul vraci, lepădându-se de colecţia sa de borcănaşe şi cutiuţe, se resemnă la a exploata succesul pastilei sale aurii. Dacă procesele intentate de farmaciştii increduli şi invidioşi puteau fi rezolvate prin justa utilizare a roadelor reuşitei sale financiare, renumele său nu avu nevoie de nici un fel de stimulent publicitar, fapt ce dovedea întărit, de parcă mai era nevoie, că steaua sa norocoasă strălucea perpendicular, la maximă intensitate. Faima sa se răspândi bezmetică ca o epidemie de gripă, infecţia manifestându-se cu o virulenţă deosebită la cei cu principii aparent rezistente, sobri şi bărboşi de meserie, specialişti cu diplome în perete, patriarhi severi, cucoane verticale şi demne deopotrivă.
Deşi acţiunea pastilei buclucaşe se adresa organelor spirituale, prin definiţie invizibile şi insensibile la pipăit, rezistente la mijloacele investigative ale medicinei profane, aceasta producea şi efecte fiziologice incontestabile: o mâncârime efemeră de-a lungul şirei spinării, uneori un gol în stomac, ca cel simţit când te dai prea tare în scrânciob şi, mult mai rar, o senzaţie de sufocare însoţită de o tulburare a echilibrului. Acest ultim efect era la mare căutare şi nu puţini erau cei care pretindeau că l-ar fi trăit chiar pe pielea lor. Se auziră şi voci, din tabăra inamicilor – fireşte, care reclamau o aparentă nepotrivire: cum să tratezi cu pastile eventualele infirmităţi sau nefuncţionalităţi ale sufletului, ca pe o răceală oarecare? Astfel de critici erau cel puţin nedrepte, dacă nu răuvoitoare, deoarece ignorau intimitatea evidentă dintre trup şi suflet, probată şi demonstrată în mod aproape excesiv de-a lungul veacurilor, începând cu filozofia antichităţii, trecând prin relatările suferinţelor sublime ale călugărilor – ce erau aceste experienţe, dacă nu dovezi experimentale după canoanele ştiinţelor naturii? – din pustie şi terminând eventual cu numerosele studii ale învăţaţilor contemporani, aceia dintre ei sensibili la universul nevăzut al lucrurilor spirituale, o a patra dimensiune accesibilă numai celor înzestraţi cu har. De altfel la unul dintre aceşti oameni, posedând vederea mistică a lumii spectrale, se produse şi primul incontestabil miracol, o vindecare rapidă şi ireversibilă de o maladie fără rezolvare, care îşi îngoapă victimele îndeobşte la nici câteva săptămâni de la instalare. Evenimentul nu rămase fără urmări, declanşând o cascadă de vindecări, dacă nu tot aşa de originale, măcar la fel de definitive şi autentice.
Când escrocheria ajunse la maturitate, cu parada de vindecaţi pe post de îngrăşământ, gata să se transforme în afacere serioasă, îndeajuns de coaptă pentru a-şi împrăştia sporii în oraşele patriei, maestrul hotărî că e momentul potrivit ca secretul compoziţiei pastilei să fie împărtăşit unui grup restrâns de discipoli, ceea ce se şi întâmplă. Retras de la cârma afacerii, se putu dedica acelui lucru care, la oamenii realizaţi băneşte şi remarcabil aşezaţi social, dă expresie şi savoare vieţii: cultul propriei persoane. Prin urmare vraciul se cocoţă pe moţul unei discrete piramide a adulării, unde contribuţia presonală a adulatorului fu cuantificată în mod tacit la un singur cocoloş de ofrandă, din spirit de justeţe socială şi nedisimulată moderaţie. De la înălţimea acesteia el putu contempla apolinic prăbuşirea spectaculoasă a fostei sale întreprinderi comerciale, care se veşteji subit, ca o iederă care s-a întins prea mult şi nu-şi mai poate hrăni vrejurile. Vocile celor care trăiseră miracolul pastilei aurii protestară strident, denunţând nedreptatea; în zadar însă, zidul gros de ţărână care separa patria lor diafană de cea a urechilor la care strigau se surpă peste strigătul lor, le încleie gurile cu lut galben şi-i strivi sub bolovanii grei. Lumea continuă să se învârtească, insensibilă la nefericiţii prinşi în coaja sa, ca muştele-n dulceaţă, nepăsătoare la tropăiala creaturilor de pe cealaltă parte a pojghiţei de zahăr, ce-şi aşteptau rândul pentru a lua parte la festinul glucidic din adâncuri. În Edenul său privat, declupat de remorca vechii sale identităţi, vraciul rămase neatins, căpătând cu timpul faima unui mecena spiritual, prelaţi de vază şi liber-profesionişti proeminenţi trecându-i nu arareori pragul. Alunecarea sa spre adâncimile marelui borcan cu dulceaţă se petrecu firesc, cu pompa de rigoare, ultima călătorie a unui trup plecat în căutarea sufletului ce-l locuise cândva.
posted by Pinocchio at 1:43 PM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home