Vraciul

argheziană de Alex Cojuhovschi

Printr-un capriciu regesc al soartei, într-o bună zi, negustorul vându atâtea sticluţe din leacul său cât dăduse toată luna anterioară. Într-atâta se obişnuise cu colbul târgurilor, cu gloata răutăcioasă de gură-cască cu buzunarele goale, întărâtaţi şi plictisiţi de spectacolul oratoric al şarlatanului, al vânzătorului ambulant de loţiuni de creştere a părului, antidoturi din venin de crotal, soluţii de virilitate şi alifii cu pulbere de aur pentru doftoricirea diferitelor afecţiuni ale epidermei, încât, în seara acelei zile, el rămase câteva ceasuri bune perplex, scotocind în memoria încă proaspătă după o explicaţie a norocului său porcesc. Şi când, în următoarele zile, fenomenul se repetă amplificat, golindu-i prompt rezerva de hapuri, vraciul încetă a-şi mai roade interogativ unghiile şi se predă dezarmat şi cu o nedisimulată satisfacţie, destinului. E drept că succesul nu se manifestase cu aceeaşi intensitate pe toată gama sa de dropsuri şi pomezi; mai precis, se concentrase cu exclusivitate doar pe una dintre pastilele sale, o bulină aurie de mărimea şi consistenţa unui nasture de cămaşă, pe care o recomanda, în funcţie de împrejurări, drept leac împotriva bătrâneţii, tumorilor, iar în ultima vreme pentru prevenirea tristeţii cronice şi alungarea nenorocului. Cu atât mai mult, această toană a providenţei fu de natură a inspira victimei sale sentimentul unei potriviri fără precedent a zodiilor, care, cu precizia acului de gămălie ţintuind musca în carton, se intersectaseră pe coordonatele persoanei sale. Certitudinea acestei conspiraţii astrale l-a însoţit până pe patul de moarte iar spectrul ei s-a prins, ca igrasia de pereţii caselor vechi, de amintirea persoanei sale în conştiinta contemporanilor.

Lunile de afaceri prospere ce urmară îi aduseră, pe lângă un morman de bani şi o trupă de discipoli devotaţi, strânşi în jurul său, şi un cârd de contestaţii şi procese din partea breslelor farmaciştilor şi medicilor. Vraciul şarlatan avu însă destul geniu pentru a nu aborda aceste provocări frontal, operând o schimbare de paradigmă care-i lăsă pe detractorii săi lătrând în uliţa goală umbra unei fantome: el îşi declină competenţa în tămăduirea bubelor şi beteşugurilor trupeşti, pe care le lăsă în grija foştilor săi confraţi. Căci, în ciuda strădaniilor sale, nu reuşise să fie un şarlatan desăvârşit, alifiile sale nefiind în totalitate lipsite de eficacitate. Moştenind de la părintele său spiţer un modest capital de pornire – hainele de pe el – cunoaşterea diferitelor ierburi şi gângănii ale pădurilor şi pustiei, a prafurilor de farmacie, precum şi întrebuinţarea lor în preparate cu proprietăţi curative, punând de la sine talentul oratoric, pe la vârsta de şaisprezece ani era deja lansat în afacerea sa ambulantă. Moştenirea părintească singură l-ar fi condus probabil, cu ceva perseverenţă, la o poziţie respectabilă de farmacist în târgul natal. Priceperea sa în meşteşugul vorbelor, îl promitea, cu ceva noroc, unei cariere de asemenea respectabile de consilier, la primăria aceluiaşi târg. Puse însă împreună, lipsa oricăror mijloace financiare atârnând şi ea greu în balanţă, îl împinseră spre meseria de vraci ambulant. Acest trecut de vindecător parţial şi escroc imperfect el îl recuză în totalitate la scurtă vreme după ce succesul său deveni o certitudine, abandonându-se cu seriozitate noii sale identităţi de chirurg al sufletului omenesc, pe care, cu excepţia unei minorităţi de sceptici, nimeni nu i-o putu contesta. Fostul vraci, lepădându-se de colecţia sa de borcănaşe şi cutiuţe, se resemnă la a exploata succesul pastilei sale aurii. Dacă procesele intentate de farmaciştii increduli şi invidioşi puteau fi rezolvate prin justa utilizare a roadelor reuşitei sale financiare, renumele său nu avu nevoie de nici un fel de stimulent publicitar, fapt ce dovedea întărit, de parcă mai era nevoie, că steaua sa norocoasă strălucea perpendicular, la maximă intensitate. Faima sa se răspândi bezmetică ca o epidemie de gripă, infecţia manifestându-se cu o virulenţă deosebită la cei cu principii aparent rezistente, sobri şi bărboşi de meserie, specialişti cu diplome în perete, patriarhi severi, cucoane verticale şi demne deopotrivă.

Deşi acţiunea pastilei buclucaşe se adresa organelor spirituale, prin definiţie invizibile şi insensibile la pipăit, rezistente la mijloacele investigative ale medicinei profane, aceasta producea şi efecte fiziologice incontestabile: o mâncârime efemeră de-a lungul şirei spinării, uneori un gol în stomac, ca cel simţit când te dai prea tare în scrânciob şi, mult mai rar, o senzaţie de sufocare însoţită de o tulburare a echilibrului. Acest ultim efect era la mare căutare şi nu puţini erau cei care pretindeau că l-ar fi trăit chiar pe pielea lor. Se auziră şi voci, din tabăra inamicilor – fireşte, care reclamau o aparentă nepotrivire: cum să tratezi cu pastile eventualele infirmităţi sau nefuncţionalităţi ale sufletului, ca pe o răceală oarecare? Astfel de critici erau cel puţin nedrepte, dacă nu răuvoitoare, deoarece ignorau intimitatea evidentă dintre trup şi suflet, probată şi demonstrată în mod aproape excesiv de-a lungul veacurilor, începând cu filozofia antichităţii, trecând prin relatările suferinţelor sublime ale călugărilor – ce erau aceste experienţe, dacă nu dovezi experimentale după canoanele ştiinţelor naturii? – din pustie şi terminând eventual cu numerosele studii ale învăţaţilor contemporani, aceia dintre ei sensibili la universul nevăzut al lucrurilor spirituale, o a patra dimensiune accesibilă numai celor înzestraţi cu har. De altfel la unul dintre aceşti oameni, posedând vederea mistică a lumii spectrale, se produse şi primul incontestabil miracol, o vindecare rapidă şi ireversibilă de o maladie fără rezolvare, care îşi îngoapă victimele îndeobşte la nici câteva săptămâni de la instalare. Evenimentul nu rămase fără urmări, declanşând o cascadă de vindecări, dacă nu tot aşa de originale, măcar la fel de definitive şi autentice.

Când escrocheria ajunse la maturitate, cu parada de vindecaţi pe post de îngrăşământ, gata să se transforme în afacere serioasă, îndeajuns de coaptă pentru a-şi împrăştia sporii în oraşele patriei, maestrul hotărî că e momentul potrivit ca secretul compoziţiei pastilei să fie împărtăşit unui grup restrâns de discipoli, ceea ce se şi întâmplă. Retras de la cârma afacerii, se putu dedica acelui lucru care, la oamenii realizaţi băneşte şi remarcabil aşezaţi social, dă expresie şi savoare vieţii: cultul propriei persoane. Prin urmare vraciul se cocoţă pe moţul unei discrete piramide a adulării, unde contribuţia presonală a adulatorului fu cuantificată în mod tacit la un singur cocoloş de ofrandă, din spirit de justeţe socială şi nedisimulată moderaţie. De la înălţimea acesteia el putu contempla apolinic prăbuşirea spectaculoasă a fostei sale întreprinderi comerciale, care se veşteji subit, ca o iederă care s-a întins prea mult şi nu-şi mai poate hrăni vrejurile. Vocile celor care trăiseră miracolul pastilei aurii protestară strident, denunţând nedreptatea; în zadar însă, zidul gros de ţărână care separa patria lor diafană de cea a urechilor la care strigau se surpă peste strigătul lor, le încleie gurile cu lut galben şi-i strivi sub bolovanii grei. Lumea continuă să se învârtească, insensibilă la nefericiţii prinşi în coaja sa, ca muştele-n dulceaţă, nepăsătoare la tropăiala creaturilor de pe cealaltă parte a pojghiţei de zahăr, ce-şi aşteptau rândul pentru a lua parte la festinul glucidic din adâncuri. În Edenul său privat, declupat de remorca vechii sale identităţi, vraciul rămase neatins, căpătând cu timpul faima unui mecena spiritual, prelaţi de vază şi liber-profesionişti proeminenţi trecându-i nu arareori pragul. Alunecarea sa spre adâncimile marelui borcan cu dulceaţă se petrecu firesc, cu pompa de rigoare, ultima călătorie a unui trup plecat în căutarea sufletului ce-l locuise cândva.

cold snack

Dacă nivelul calitativ al învăţământului românesc ar depinde doar de banii investiţi într-însul, de salariile profesorilor, atunci ţările care au invesdtit cei mai mulţi bani ar trebui să aibă şi cele mai bune rezultate, ceea ce studiul PISA (Programme for International Student Assessment) arată că nu e tocmai cazul: Australia, Belgia, Canada, Republica Cehă, Finlanda, Japonia, Korea şi Olanda au cheltuit mai puţini bani dar au obţinut un scor bun, pe când SUA au cheltuit mai mult şi au avut un scor sub media ţărilor care au participat la studiu. Într-un articol din “Die Zeit”, de care am mai pomenit (Die Zeit, Nr. 46, Pisa-Fernsehen: Der dümmste Zuschauer bringt die höchste Quote), Jens Jessen punea în lumină legătura dintre criza învăţământului german (pentru Germania rezulatetele testului din 2000 au reprezentat o surpriză nu tocmai plăcută) şi cultura media, pe considerente pe care parţial le-am preluat mai jos, mass-media ca factor formator şi promotor al unui model comportamental şi intelectual (punctul 3).

În ceea ce priveşte relaţia industriei audiovizualului cu publicul său mai tânăr (şi nu numai, însă ne interesează în special măsura şi modul în care aceste influenţe se fac simţite pentru aceştia) cred că ar putea fi identificate trei aspecte:

1. În privinţa primului aspect, lăsând pentru moment alte consideraţii deoparte, ţinând cont de faptul că individul e caracterizat de o anumită rată a preluării informaţiei, un nivel maxim al fluxului informativ pe care îl poate fizic recepta, audiovizualul face concurenţă şcolii ca mediu de transmitere al informaţiei. Televizorul însuşi e un fel de conductă care îşi revarsă conţinutul de informaţie în fiecare apartament în momentul în care e pornit. Din acest punct de vedere, în măsura în care şcoala este un mediu de transmitere al unor informaţii considerate utile (cunoscute sub numele de “programă şcolară”), cutia televizorului devine un mediu concurent. Ignorând alţi posibili factori, esenţa fenomenului se lasă transpusă într-o foarte simplă (şi simplificatoare) ecuaţie liniară, de forma A=B+C, unde B reprezintă input-ul şcolar, C pe cel mediatic, iar A rata totală a informaţiei asimilată de către elev. În partea dreaptă a ecuaţiei ar putea interveni de exemplu un termen D, care ar putea caracteriza input-ul “social”; luând în considerare asemena factori, ecuaţia se generalizează, devenind de forma A = B+C+D+..+Z, păstrându-şi însă nealterată capacitatea de a descrie calitativ corect fenomenul.

2. Aspectul etic: media fiind intrinsec ne-autocritică, modelul asertiv-necritic este promovat. Cum responsabilitatea este condiţionată de capacitatea individului de a-şi evalua acţiunile, din perspectiva unui anumit set de criterii, asumarea posturii asertiv-necritice se traduce în refuzul egotist al responsabiltăţii, a auto-evaluării. Morfism: noii zeii re-creează lumea după chipul şi asemănarea lor, dând naştere unui proces de “media-morfism”. În direcţia opusă există un feedback care se realizează prin mecanismul rating-ului. Acest mecanism este prezent şi la nivelul individual: garderoba, accesoriile tehnice, look-ul, preferinţele muzicale, atitudinile etc, sunt la rândul lor mesaje care se repetă nedefinit, îndreptate către receptori, care alcătuiesc mediul social al individului. Evaluarea eficacităţii acestor mesaje, a felului în care sunt receptate, se face tot printr-un rating, succesul individului în grupul său social. Însă cuplul mesaj-rating e departe de a se substitui unui dialog, unui schimb de informaţii; mesajele sunt constituite dintr-un puzzle de obiecte gata informate, iar cel care le poartă – un fel de emiţător ambulant – e la fel deschis dialogului precum un televizor, care-şi poartă imaginile pe suprafaţa tubului catodic şi e la fel de implicat în manufacturarea lor precum e compania de cablu răspunzătoare de conţinutul ştirilor de la ora opt. Individul devine doar un mediu prin care aceste mesaje se propagă iar “alegerile” sale corespund unui zapping între diferitele canale.

3. Aspectul formativ, modelul comporamental: tipologia intelectuală promovată este caracterizată de lene mentală – evitarea efortului, superficialitate, frivolitate etc. Dintr-un deziderat, un mijloc de promovare pe scara socială, cultura alfanumerică devine o extravaganţă, o curiozitate, o “specializare”, eventual un hobby, interesant, fără doar şi poate, însă în competiţie liberă cu altele, o opţiune personală. Într-un anumit sens, televiziunea îşi confirmă menirea “eliberatoare”, în acest caz ea fiind vectorul unei “emancipări” intelectuale: câştigarea dreptului de de a fi ignorant, fără a fi din pricina asta stigmatizat social. Mai mult, dintr-o tară, ignoranţa alfabetică devine semnul dinstinctiv al noii clase emancipate, manifestând, ca orice categorie proaspăt eliberată, un anumit exhibiţionism. Făcând aceasta, televiziunea se eliberează şi pe sine: ea recunoaşte formal prevalenţa culturii scrise (alfabetice) asupra celei mediatice însă în realitate s-a resemnat de ceva vreme în rolul de învingător: eroii săi, prezentatori de ştiri, actori-artişti, cântăreţi, partygirls şi playboys, creatori de modă, fotbalişti, personaje din lumea “mondenă” şamd, sunt arhi-populari, devansând în goana caleştii scriitorii şi, să zicem, filozofii, pe firmamanet aflându-se creatorii/creatoarele de modă şi nu de cultură. Valoarea de piaţă a culturii, înţeleasă ca acumulare de informaţii, drept capacitatea superioară de a recepta, a citica, întelege şi folosi aceste informaţii (fireşte, nu e vorba de informaţii de genul celor găsite într-o carte de telefon), de a produce şi păstra capodopere, e mult mai scăzută decât cea a industriei divertismentului soft, în măsura în care acestea nu se suprapun. De aici şi “criza” culturală, procesul de descompunere al unui sistem de valori. În ceea ce priveşte cultura, aşa cum am “definit-o” mai sus, de-a lungul timpului s-a făcut, cel puţin din punctul meu de vedere, un abuz semantic, ea fiind percepută ca fiind intrinsec valoroasă, fără a fi stabilite şi un set de criterii valorice corespunzătoare. Aproape oricine a auzit de Mona Lisa vă poate spune că e o capodoperă, însă nu v-ar putea spune şi de ce, lucrurile stând la fel şi cu producţiile literare. Pe scurt, idolatrizare şi kitsch-izare – un tablou e agăţat pe perete nu pentru că îi produce propietarului prilejuri de delectări estetice de nedescris, ci pentru că-i atestă acestuia un anumit status social, o biliotecă e semnul apartenenţei la clasa intelectualiăţii şamd. Deruta micilor idolatri şi necontenita lor lamentare e de înţeles când zeii se scurg din icoane şi altarele nu mai fumegă. Nu cred că asistăm la degradarea intelectuală a societăţii, ci la înlocuirea unei culturi de masă cu alta, deoarece un aparat critic complex a fost întotdeauna doar la îndemâna unei elite. Noua cultură a maselor este tehnic superioară celei precedente, este mai eficientă, mai invazivă, mai imperativă, modele sale sunt diseminate instantaneu către milioane de destinatari. Cei care sunt cei mai atinşi de această schimbare de paradigmă sunt aceia care şi-au declarat apartenenţa la clasa intelectualităţii, dându-i acesteia consistenţă, contribuind de fapt la apariţia unui fenomen de “clasă”, fără a dispune de calităţile necesare pentru a aparţine elitei intelectuale. Vilém Flusser definea activitatea de a citi litere (1989, în textul său, “Alphanumerische Gesellschaft”) ca fiind un lux, apanajul unei elite, alcătuite din litterati, ajungând la concluzia că citim nu pentru că aceasta are o utilitate, din contră, pentru a ne discocia de dimensiunea utilitară, pentru că noile tehnici (aici se referă la tehnicile audiovizuale, mult mai eficiente în a păstra şi transmite informaţia decât hârtia) fac cititul nenecesar, inutil.

Şcoala, corpul profesoral, sunt departe de a face faţă acestei provocări, pe care probabil nici n-o înţeleg. La rândul său, învăţământul e unul de tip discursiv, proesorul predă la tablă, cu creta în mână, elevul ia notiţe, profesorul urmând să verifice print-un feedback (corespunzător rating-ului), alcătuit din diferite tipuri de testări, măsura în care informaţiile diseminate de el au fost receptate. Modelul e identic cu cel al audiovizualului, şi nici nu te ai cum să te aştepţi la eficienţă, având în vedere sărăcia de mijloace de care dispune profesorul, în comparaţie cu disponibilităţile mass-mediei. Produsele media, descompuse în milioane de pixeli, beneficiind de un întreg arsenal de captare al atenţiei şi interesului (în ciuda “plictiselii” din faţa televizorului) vor fi mereu mai atractive decât ceea ce poate “afişa” tabla neagră, într-un final nişte sărace dâre de cretă.

Majoritatea profesorilor provin ei înşişi dintr-un sistem care se imprima în conştiinţa publică bazându-se pe receptarea şi repeterea unui discurs, ceea ce are ca efect creearea unui mase de indivizi însinguraţi (Flusser, Für eine Phänomenologie des Fernsehens, 1974). Soluţia eficientă în combaterea unei culturi de masă este promovarea dialogului, de care tinerii care “clămpăne” în tastaturi (după cum îi caracteriza mai deunăzi Sorin Ioniţă în revista “22”) sunt foarte bine în stare, după cum dovedeşte explozia fenomenului chat, sau chiar a forumurilor de discuţii. Fireşte, Sorin Ioniţă avea dreptate, calculatorul nu este un scop, ci o unealtă – însă una dintre calităţile cele mai folositoare ale unui calculator este faptul că de obicei este legat la o reţea, în dialog cu alte calculatoare. Ceea ce probabil le lipseşte tinerilor instalaţi la tastaturi este o anumită rigoare mentală, exercitarea unei discipline intelectuale, care ar duce la utilizarea informaţiilor într-un mod creativ şi econom. Mediul pus la dispoziţie are însă un potenţial enorm, care cu siguranţă nu va ramâne neexploatat. Cu siguranţă însă că primii exploratori nu vor fi cei pentru care, metaforic vorbind, lumea e încă plată, oamenii moşteniţi odată cu vechiul sistem (mă refer la cei al căror profil a fost iremediabil formatat de vechea paradigmă, vârsta biologică fiind irelevantă), despre care se poate spune orice, numai că a promovat o cultură a dialogului şi a responsabilităţii nu.

flambé

În ziarul german “Die Zeit” din 10 Noiembrie, un articol semnat Jens Jessen, pe tema degradării calitative a produselor media şi, respectiv, a nivelului aşteptarilor (Anspruchsniveau) consumatorilor acestor produse: “dimensiunea spectacolului creşte, conţinutul de informaţie scade, pe scurt: efortul depus pentru îndobitocirea telespectatorului are cea mai mare prioritate”, scrie el. Jessen îşi încheie articolul scriind: “televiziunea nu e şcoala unei naţiuni. Însă televiziunea defineşte, mai puternic decât celelalte medii, ceea ce trece ca fiind normal. (..) ceea ce televiziunea defineşte ca fiind normal sunt superficialitatea, slaba putere de concentrare, ignoranţa şi o gândire leneşă.” Nu ar fi nici primul şi nici ultimul jurnalist care semnalează şi deplânge acest fenomen. Exemplul e doar ilustrativ, l-am luat la întamplare, folosindu-l drept pretext textual.

Neamţul de la “Die Zeit” e de părere că televizorul nu e şcoala unei naţiuni, şi aici s-ar putea să aibă dreptate: nu e încă şcoala unei naţiuni, însă are toate şansele să devină. Mai mult decât atât, în anumite cazuri, televiziunea e şcoala unui segment important al populaţiei: pentru aceia care, deşi probabil ştiu să scrie şi să citească, din perspectiva participării lor la cultura scrisă a naţiunii, fie şi ca simpli consumatori, sunt inexistenţi, incapabili să descifreze un text, deci din punct de vedere tehnic analfabeţi. Aceştia au existat şi probabil vor exista multă vreme de acum încolo, cât timp nu se va găsi un leac ignoranţei. Însă, în comparaţie cu alte vremuri, modul ontologic al ignoranţei alfabetice e diseminat cu zel şi eficienţă de către televiziune, care îşi ia astfel cât se poate de în serios misiunea formativă, acţionând asupra subiecţilor ei încă de la cele mai fragede vârste, dând naştere unei perefect legitime culturi a maselor. Acest demers nu e întâmplător ci ilustrează un conflict ireductibil între cultura scrisă, critică, conceptuală şi cea a imaginilor, ne-alfabetică, mimetică (refuzând nevoia de a descifra, de a lectura, de a critca), cu un substrat afectiv (opunându-se celui conceptual, al textului). Pentru cei formaţi alfabetic, există încă tendinţa de a descifra, de a interpreta imaginile, de a le citi. În cazul celor care nu au un astfel de reflex critic, imaginile nu mai sunt intrepretate, ci preluate mai degrabă printr-un mecansim cognitiv mai apropiat de cel al omului peşterilor, artizan al picturilor murale, decât de cel al omului post-Gutenberg. (Aici ar putea fi amintit fenomenul graffiti, în plină desfăşurare pe zidurile metropolelor occidentale; în cea mai mare parte, aceste graffiti nu au nici un mesaj, fiind doar semnăturile stilizate ale unor anonimi.) N-aş încerca să propun aici o ierarhie strictă a celor două culturi; poate întoarcerea la imagini, la ideograme – pe care le folosim din ce în ce mai mult, vezi semnele de circulaţie – îşi are tâlcul ei. Aş face însă observaţia că această schimbare are o importanţă crucială pentru civilizaţia contemporană, care este produsul unei culturi de natură alfabetică.

Dacă în cultura alfabetică acţiunile individuale se cereau justificate conceptual, acest demers devine nenecesar atunci când folosim grila afectivă a discursului imaginlor; afectele sunt elementare, primare, nu au nevoie de justificări – una dintre cele mai des folosite mantre televizive e îndemnul: “Crede în ceea ce simţi!”. Odată cu alfabetizarea şcolarizată copilul îşi însuşeşte şi un simţ al responsabilităţii, care e o trăsătură definitorie a existenţei de adult. Prin contrast, cultura afectivă a imaginilor recurge la demersul invers, având loc o infantilizare, o întoarcere la o existenţă unde responsabiltatea dispare pentru a face loc unui univers utopic unde dorinţele noastre cele mai elementare trebuie să se îndeplinească necondiţionat şi imediat. Lumea imaginilor, a comportamentului mimetic, a exteriorizării egotiste a afectelor e una a copilului preşcolar – o lume a unor big kids iliteraţi angajaţi perpetuu într-un divertisment al jocului imaginilor, al culorilor şi formelor.

Acest text putea foarte bine să fie dedicat subiectului recentelor evenimente dn Franţa. Dacă aruncăm o privire la cheia de lectură folosită adesea de către presă, vom observa probabil imaginea infantilizată a delicvenţilor juvenili, responsabilitatea fiind în schimb pasată statului, politicilor guvernului, declaraţiilor incendiare ale ministrului de interne, imamilor radicali etc. De parcă acei tineri de 18-20 de ani ar fi nişte bebeluşi nevinovaţi, deabia ieşiţi din găoace. Cum un părinte este cel tras la răspundere pentru faptele odraslei (până la o anumită vârstă însă), la fel, în acest caz i se cere socoteală statului, The Big Daddy. Ar mai trebui poate să mai facem observaţia că respectivii tineri au refuzat şcolarizarea, care rămâne principalul vector de diseminare al culturii alfabetice. În schimb, precum un copil răzgâiat care se aruncă furios pe jos, urlând cât îl ţin plămânii, doar pentru a-şi şantaja părinţii şi a obţine jucăria preferată sau pachetul cu dulciuri de pe raftul supermarketului, sau pur şi simplu pentru a atrage atenţia asupra sa, la fel tinerii din banlieu-urile pariziene, pun foc maşinilor pentru a se face văzuţi. Automobilele în flăcări nu transmit nici un mesaj, nu intermediază nici o revendicare, deşi par a fi revendicative. Efectul lor e pur şi simplu unul vizual, fascinant, ca în multe filme de producţie recentă, un pretext pentru un exerciţiu de efecte speciale, multiplicat pe sticla ecranelor de televizor. Acţiunile lor pot fi cu greu justificate, pur şi simplu pentru că nici nu e nevoie de a fi justificate. Ele sunt expresia unei furii interioare, posibil a unei neputinţe, care nu se cere însă explicată, ci exprimată.

Încercarea de a descifra mesajul cotidian al celor câteva sute de maşini arse, ar fi deci din start o întreprindere sortită eşecului. Fenomenul e doar reflexul identitar al unei microculturi, care a găsit acest mijloc de expresie eficient şi la îndemână. E curios cum această microcultură îşi poate menţine coerenţa şi găseşte forţa să se afirme având în vedere faptul că este delocalizată în banlieu-urile din diferite oraşe; ceea ce nu ar fi fost realizabil fără aportul canalelor mass-mediei. Incendierea maşinilor e o dovadă a existenţei sale (pe deasupra, după toate aparenţele, respectivul gest stabileşte o anumită ierarhie în cadrul acestui grup social), e cartea sa de indentitate sau, mai degrabă, graffiti-ul său specific, mâzgălit în memoria publică.

Fireşte, rândurile de mai sus sunt o frustă încercare explicativă, dintr-o perspectivă, din punctul meu de vedere, neîndeajuns exploatată. Ca model explicativ e probabil insuficient, cred însă că ar putea oferi destul insight. Trăiesc cu convingerea că civilizaţia occidentală nu e pe deplin conştientă de impactul existenţial al mediaculturii. Şi aceasta din urmă nu se va opri niciodată din secreţia necontenită de imagini şi non-evenimmente pentru o meditaţie asupra modului ontologic pe care îl promovează; pur şi simplu pentru că analiza critică nu ţine de natura ei.

savarină

Astăzi, în cotidianul Gândul, avem ocazia să citim o înduioşătoare pledoarie despre omul Călin Popescu Tărcieanu, scrisă de nimeni altul decât Mircea Dinescu. Aflăm cu această ocazie că nu primul ministru a dat acel telefon către procurorul general, ci a fost o convorbire, cum s-ar zice, de la Tăricean la Botoş. Aşadar, Călin, auzind probabil de la vecini că prietenul Dinu e de ceva vreme la Procuratură, a dat un telefon singurei persoane pe care o cunoştea în acea clădire, nimeni altul decât Ilie, să întrebe probabil dacă e cazul să-l mai aştepte pe Dinu la cină. Din perspectiva asta, umanizantă, nu mai inţelegem nici noi care e problema, ba din contră, gestul lui Călin e de apreciat, confirmând existenţa unei relaţii de cuplu sănătoase, aproape exemplare, am putea spune, cum mai rar întâlneşti în ziua de azi.

Şi cum nu se cade să lase spaţiul editorial nefolosit, Mircea profită de ocazie pentru a-i trage un şut maidanezului fără pedigriu Băsescu, aciuat şi el prin povestea asta, aşa, de control. Apoi degajează, face un uşor joc de picioare, ca pentru a-şi deruta adversarul, şi atacă fulgerator cu două directe, făcând sacul de box cnocaut. Cum care sac de box? Febleţea jurnaliştilor, fosta blondă de la Cotroceni!

necomestibil

De la galantar, la kitsch-ul literar: dacă înainte de ’89 la alimentară, odată cu ahiziţionarea porţiei de proteine ţi se servea şi o câte o cărticică de socialism ştiinţific, în ziua de azi, în librării, odată cu porţia de păpică nutritivă pentru suflet de la Coelho, ţi se serveşte şi un parfum Avon. Ironia istoriei.

Notă: Sunt conştient de faptul că, chiar şi pe vremea comuniştilor, cărţile nu se cumpărau de la alimentară sau aprozar. Intenţia mea era de a face o trimitere ironică la conotaţia alimentară a numelui Coelho (iepure). Pe lângă asta, o cultură literară bazată pe producţiile brazilianului ar avea, în opinia mea, relativ acelaşi efect asupra sănătăţii nostre intelectuale precum o alimentaţie bazată pe parizer ca element principal l-ar avea asupra sănătăţii noastre fizice.

cartofi prăjiţi

Citind textul celor doi ziarişti de la CRJI găsesc destul de potrivită caracterizarea făcută de Dinescu în editorialul său din Gândul : “naiv reportaj pionieresc despre grădina zoologică“.

Parcurgând textul întâlneşti reiterate până la saturaţie tot felul de epitete şi expresii (dinozaurii media, tabloul sumbru sub care se desfăşoară activitatea de presă din România, mascaradă mediatică, libertatea presei a fost folosită şi abuzată etc, şi asta numai din prima pagină) care creează un fundal deprimant, dar constituie în acelaşi timp şi un mesaj ideologic: patronii de presă îşi urmăresc interesul financiar (ceea ce e normal, dacă eşti patronul unei afaceri) şi şi-au vândut „idealismul“ pentru dolarii din contractele de publictate privată şi de stat. Toate astea sunt aşa de confuz amestecate de cei doi încât nici nu stiu de unde să încep. OK, să încercăm cu antinomia idealism/materialism; care e ridicolă, dacă nu ipocrită. E mai degrabă o relicvă de gândire comunistă, inserată cu o nonşalanţă candidă de către cei doi ziarişti în text. În capitalism resurse financiare înseamnă şi calitate. Imaginea asta a jurnalismului dedicat altruist muncii sale la lumina lumânării e o umbră a eroului tipic din romanele proletare din apusa epocă. Se ajunge până la a-l cita pe Ion Cristoiu care, purificat de traiul în proximitatea adevărului absolut, etern şi imuabil, ne spune despre colegii săi de breaslă: “E o mare problemă a lor că nu au ştiut să se oprească din îmbogăţire. Ca şi gazetar trebuie să ai o rezervă pentru independenţă şi atât”. Fraza nici nu mai are nevoie de comentariu.

Şi în Occident, succesul financiar al unei publicaţii depinde de nivelul de publicitate pe care îl atrage. Dacă e vorba de publicitate de stat e cât se poate de legitim să te întrebi dacă respectivii bani nu îmbracă forma unei plăţi dacă, de exemplu, în paginile unui ziar găseşti reclamă la RADET. Însă nu văd ce e nelegitim sau imoral în a atrage publicitate privată, iar cei doi le amestecă fără să clipească pe cele două. Mai mult, ne spun ei, “nu orice publictate, ci mai ales publicitatea de stat”. Asta e duma dumelor. Dacă în patru ani cuantumul publicităţii de stat a fost de 65 de milioane, asta a însemnat 16,25 milioane pe an, împărţiţi între presa scrisă şi restul mass-mediei. Ori, conform numărului revistei Capital din 24.08.2005, numai Procter & Gamble a cheltuit 65 de milioane de euro pentru publicitate, asta în primul semestru din 2005. Tot în această perioadă, presa scrisă a atras un volum de publicitate de 123,5 milioane de euro, televiziunile, cu partea leului, 1.086 de milioane, volumul brut total al pieţei fiind de 1.234 milioane de euro. Statistici pentru anii anteriori nu am găsit, însă datele astea sunt suficiente. Având în vedere că revista Capital precizează că piaţa înregistrează o creştere de 38,18% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004, e legitim să considerăm că pe anul 2004 volumul total al pieţei de publicitate s-a situat la aproximativ 1,7 miliarde de euro. Cele 16,25 milioane de euro anuale nu înseamnă nici măcar 1% din volumul pieţei. În condiţiile astea, să dai impresia că mass-media trăieşte din publicitatea de stat e o grosolănie jurnalistică.

Despre conflictul dintre WAZ şi RL am scris pe forum. Aş mai avea un lucru de adăugat: insinuarea că redacţiile RL şi EVZ ar fi fost “prelucrate” şi manevrate pentru a le creşte patronilor valoarea de piaţă prin şantaj e o jignire fără perdea adusă în masă jurnaliştilor celor două redacţii. Oricare ar fi păcatele fiecăruia dintre ziariştii respectivi, totuşi o redacţie de ziar nu e o hoardă de mineri în Piaţa Universităţii, pe care o poţi mâna precum o turmă de oi încotro vrei tu.

Se pot spune cu siguranţă destule lucruri incomode despre fiecare dintre cei 12 “dinozauri”(cum ar fi fost de exemplu cazul lui C.V.T., unde jurnaliştii au aratat o indulgenţă induioşătoare), însă epitetele globale, generalizările ilegitime, premisele falsificate, fac din articolul celor de la CRJI, oricâtă informaţie utilă ar conţine acesta, un text de un amatoricism în cel mai bun caz naiv. Informaţiile prezente în text au fost prelucrate cu ciocanul publicistic pana au luat forma unui scenariu-calapod: "In 89 libertatea presei a fost castigata, dar la scurt timp acaparata de un grup restrans de fosti – in marea lor parte fosti ziaristi in timpul comunismului. Astfel libertatea presei a fost folosita si abuzata de-a lungul ultimilor 15 ani pentru castigurile personale ale catorva gazetari." Ar mai fi multe de comentat dar eu unul mă opresc aici.

prăjitură cu nisip

Ovidiu Pecican pare sa prezinte toate semnele clinice ale unui "erou de cariera", precum cei din mitologia greaca. Dupa ce si-a dezlantuit cu succes capacitatile analitice pentru a demasca odioasa politica a pungilor in supermarketurile romanesti, Ovidiu nu se culca pe lauri si isi flexeaza din nou fara zabava bicepsii intelectuali, in interesul cititorului, fireste, pentru a-si incerca puterile cu un nou bau-bau care tulbura somnul pruncilor, o adevarata hidra care ameninta linistea si bunastarea cetateanului. Nu, nu e hidra din Laerna ci hidra de la Cotroceni, mai precis strategia prezidentiala de discreditare si influentare a presei romanesti. La o adica, presa nu e fecioara cuminte, cu inalte principii morale, dedicata cauzei informarii cetateanului, ci o "femeie de lume", care petrece noaptea in patul celui care plateste si care nu s-ar da in laturi de la santaj, daca interesul o cere. Pecican se comporta ca un parinte isteric, care-si duce fiica la doctor sa-i obtina certificat de virgina pentru a dovedi ca intre dansa si tanara din filmul porno cu liceeni, scos deja la vanzare pe piata, exista doar o izbitoare asemanare, ele nefiind nicidecum una si aceeasi persoana.

Adica ceea ce noi am vazut cu ochii nu e chiar ceea ce pare a fi: nici vorba de circul jurnalistic al "ostaticilor", unde programul de evolutii la trapez al "artistilor poporului" C.T. Popescu si I. Cristoiu a tinut cap de afis. Pana si Valentin Nicolau, contestat chiar de angajatii sai, e doar o victima a atacurilor prezidentiale care incearca sa-l discrediteze, desi parca mai bine o face el insusi, cand declara suparat ca "babe uteciste si/sau securiste si activisti de partid de raion sunt sortati si pregatiti alaturi de mercenari pentru a fi gata de un desant in TVR".

Cum ar veni, daca un elev deabia reuseste sa-si balbaie lectia cand e scos la tabla, in repetate randuri, e vina profesorului, pentru ca incearca sa-l "discrediteze", punandu-i noate proaste in catalog!

E adevarat ca in povestea cu SRS presedintele pare sa fi actionat lipsit de tact. Dar de aici pana la a specula ca acest "sir de bobarnace" "aduce a miscare strategica si a indicatie adresata posturilor de televiziune" mai e cale lunga, voinice!

Se munceste din greu se pare pe santierele mass-mediei la construirea mitului presedintelui-papusar, cezaric, care incearca sa controloeze autoritar pana si ultimul bastion al libertatii, presa, iar pe Ovidiu Pecican l-au mancat degetele si a pus si el un cocolos de noroi la temelie. Cu autograf, pentru posteritate

mămăligă

Mi-amintesc că atunci când am plecat pentru prima oară în Germania, am fost întrebat, mai în glumă sau mai în serios: „Acu că tot te duci în Germania, îţi iei şi tu costumul cu tine, ca să ai cu ce te îmbrăca acolo, nu?“ E foarte uşor să-l depistezi pe „ţăran“ în oraş. Foarte atent să nu facă, doamne fereşte, pantalonilor vreo cută, el e îmbrăcat în hainele sale de „duminică“, scoase de la naftalină special pentru această ocazie, speriate parcă de prea multă lumină şi agitaţie, deabia aşteptând să se întoarcă la adăpostul şifonierului.

Cam asta e şi imaginea pe care mi-o evocă domnul jurnalist Chirieac, de la cotidianul Gândul, în articolul său de astăzi. Morala articolului domniei sale poate fi rezumată în felul următor: România urma să se integreze în UE, cărţie erau deja făcute, trebuia doar să facă ciocu mic şi să zâmbească frumos, ca la pozar, urmând să se integreze în Europa pe nesimţite, fără ca măcar hoaşca să fi observat ceva, căci, ne spune domnul Chirieac, „o bună parte a opiniei publice din Occident, obişnuită deja să vadă români peste tot, nu ştie că România nu a aderat încă la UE, împreună cu restul statelor ex-comuniste“. Totul mergea ca uns, când, fatalitate, „în această vară România şi Bulgaria au făcut parcă înadins tot ce au putut să atragă atenţia Europei asupra lor“. Dacă cele două codaşe ale clasei ar fi stat cuminţi la locul lor, în băncile din fundul clasei, ar fi scăpat fără doar şi poate de repetenţă, nu pentru că şi-ar fi pregătit lecţia şi ar fi tras de un cinci, ci pentru că l-ar fi primit din oficiu, în ideea respectării planului la procentul de promovaţi.

Şi ce făcură, maică, politicienii noştri? Iaca se făcură de ruşine în faţa domnilor de la oraş, înfăţişându-se la examinare în ţoalele obişnuite: cu pantalonii rupţi şi peticiţi, murdari, cu unghiile negre de la rânitul murdăriei din grajdul politicii. Păi nu vă daţi seama, măi prostovanilor, că or să ne vadă ăştia exact aşa cum suntem? Ce impresie să-şi facă domnii europeni când află că „o nebună din România l-a ucis pe fratele Roger“, dacă „jocul aiuritor de-a alegerile anticipate, acuzaţiile nedovedite ale preşedintelui cu grupurile de interese care i-ar trage sforile premierului, remanierea făcută la cârciuma Golden Blitz şi politica externă cu licurici tranşată tot acolo“ ţin cap de afiş?

Românie – fato! – ţine-ţi fă nebunii în azile şi politicienii închişi în Parlament, măcar până ne-om integra, să nu înceapă să se spurce în mijlocul uliţei, ziua în amiaza mare!

semipreparate

Astăzi, în Cotidianul, într-un articol intitulat „Capitalismul de penurie“, Ovidiu Pecican ne surprinde cu o abordare neconvenţională a temei „capitalismul românesc versus capitalismul occidental“, ajungând, după un minuţios proces de distilare şi analiză comparată, la chintesenţa acesteia: „Nu-mi amintesc ca in Occident sa fi trebuit platite pungile cu sigla magazinului.“

Dacă un lucru e gratis în România, cred că pungile de la supermarketuri sunt candidatul perfect, nici eu nu-mi amintesc să fi fost nevoit să le plătesc, dar – cine ştie? – poate lucrurile s-or mai fi schimbat de acum două luni, când am fost ultima dată în ţară. Să lăsăm o clipă deoparte generalizările gratuite în privinţa politicii pungilor în supermarketurile occidentale. Să trecem cu vederea faptul că, în general (pentru că n-am fost în fiecare lanţ de supermarketuri, ca să verific), pungile se plătesc în Germania, Aldi included, cam 10-15 eurocenţi. Iarăşi, să ne facem că nu vedem că în supermarketurile italiene şi portugheze pe care le-am vizitat (vreo patru de fiecare) pungile erau gratis (or fi fost, ce-i drept, excepţia care confirmă regula); în Spania la fel, dar acolo n-am fost decât în două supermarketuri. Sau că portughezii, în Continente, de exemplu, sigilează bagajele celor care intră în supermarket, tratându-şi clienţii, după logica domnului Pecican, ca pe nişte potenţiali infractori.

Ce mă lasă pe mine perplex e uşurinţa cu care un ziarist emite judecăţi generale plecând de la nişte detalii de o veridicitate îndoielnică, ce ţin mai degrabă de prejudecăţile autorului decât de realitate. Occidentul a devenit un fel de scuză, un fel de alibi folosit cu dezinvoltură pentru a justifica şi a da glas nemulţumirilor noastre, un mit printre atâtea altele care proliferează în cultura popualră românească, un fel de Arcadie a capitalismului aplicat. Precum şi ieri colegul său, Marius Cosmeanu – care, în povestea cu vama, infera "totalitarismul" politiţei române plecând de la faptul că poliţia de frontieră a "îndrăznit" să-l ridice de pe bancheta compartimentului pentru un control de rutină – Ovidiu Pecican face uz de imaginarul popular, pentru că experienţă empirică nu pot să o numesc. Ambele articole, şi cel de ieri, şi cel de astăzi, au o valoare didactică de nepreţuit: arată cum nu trebuie făcută jurnalistica. Puţinătatea metadiscursului, suficenţa, generalizările după ureche, clişeurile etc, nu fac casă bună cu o analiză obiectivă, pe cât posibil coerentă şi nepărtinitoare.

ruladă cu biscuiţi

Aflat până acum în postura de sceptic autoproclamat şi deziluzionat, comentator neiertător al evenimentelor de pe uliţa principală, bombănind cu amar – dar cu curaj, cu spor, cu vehemenţă! – vacile portocalii ce se perindă prin peisaj, Paler se simte brusc şi inexplicabil părtaş la tragedia satului! Aveţi tot dreptul să fiţi indignaţi, stimaţi cititori! Aflăm şi de ce: nu numai că Paler a votat portocaliu dar a corupt şi pe alţii în a proceda la fel. Straşnice regrete trebuie să-l macine pe bătrânul Paler… Criminalul îşi deplânge fapta. Eu i-aş propune un pact domnului Paler: noi vă iertăm pentru greşeala făcută, circumstnţele erau atenuante. O facem dacă şi domnia voastră ne iertaţi de editorialele astea din Cotidianul. Nu de alta, dar sunt aşa de sumbre încât dau impresia unui cavou. Închis pe dinăuntru şi fără ferestre. Vă mulţumim pentru efortul de a împărtăşi cu noi, după priceperea dumneavoastră, felul în care vedeţi lucrurile, însă de data asta zicem pas. Fiecare cu drumul lui, acolo unde l-o duce. Pribegiile paleriene s-au cam terminat; ale noastre deabia încep.


Dar ajunge, să-l lăsăm pe Paler, am şi eu limitele mele.


Din şuvoiul de articole de astăzi, care de care mai îmbietoare, mi-a atras atenţia unul din Cotidianul, intitulat „Vama noua“ şi semnat Marius Cosmeanu.După cum ne dă de bănuit şi titlul, e vorba despre o vamă, cea românească. Ca unul care s-a perindat aproape de vreo douăzeci de ori prin vămile româneşti, am fost, fireşte, curios. Ei, iată ce experienţă orwelliană are de împărtăşit domnul ziarist cu noi: „socul de a fi ridicat de pe scaunele din compartiment pentru un control „de rutina“ al intregului compartiment“.

Îl înţeleg perfect. Acum un an şi ceva în urmă, intrând în ţară, tot pe la vama Curtici, ca şi dânsul, stând paşnic cu picioarele strânse turceşte sub mine – descălţate, că aşa-i frumos – pe bancheta de muşama a CFR-ului, am trăit şocul de a fi somat de către poliţia de frontieră să-mi dau picioarele jos şi să mă încalţ! Vă daţi seama, pentru o clipă am crezut că am săvârşit o infracţiune, am încălcat vreo normă conduită, ceva. „Stai frumos pe locul tău, că doar intri în România! În Germania la fel faci?“, m-a apostrofat cu o privire severă grănicerul. M-am conformat, doar nu era să mă iau în gură cu ei…

Ei, când domnul ziarist o să ajungă să se plimbe mai des pe trenurile europene, n-o să mai practice critica la grămadă de care se face vinovat în articolul de faţă. Are probabil poliţia de frontieră o grămadă de păcate pe cap, însă faptul că şi-au permis să ridice „un compartiment întreg“ în picioare, pentru un control „de rutină“ nu cred că intră la categoria asta. E oarecum deplorabil să vezi un ziarist criticându-i pentru faptul că şi-au făcut meseria. Însă şi pe la gazde mai civilizate practicile astea sunt la ordinea zilei: la graniţa dintre Elveţia şi Germania au venit de trei ori cu câinele prin compartimente, iar unii au trebuit să-şi desfacă bagajele, ungurii au căutat un vagon întreg, scotocind fiecare colţişor, iar în 90% din cazuri, văzându-mi paşaportul românesc, grănicerii mi-l verifică pe loc, prin computer sau prin telefon. Ba chiar elveţienii (iar ei, bată-i dumenzeu să-i bată) mi-au studiat de vreo două ori paşaportu cu lupa în şedinţe de aproape zece minute bune, de parcă nu se mai săturau să se tot uite la poza mea!

Aştept un editorial în care vreun alt distins jurnalist, neîmpăcat fiind cu compromisurile de ordin estetic, să se ia de felul în care le stă grănicerilor şapca.


P.S. Avem şi veşti bune. O cunoştinţă de-a mea, care s-a întors ieri din România, venind cu autocarul, mi-a spus că nimeni n-a mai cerut de-acum obişnuiţii 5€ la tranzitul spre pământul făgăduinţei.